Lenea, căreia, apelând la eufemisme, îi spunem uneori oboseală, alteori epuizare, apatie, plictiseală etc., este o stare pe care mai toată lumea a experimentat-o la un moment sau altul. Dacă lenea, tendinţa de a sta degeaba, de a avea o reticenţă continuă faţă de muncă şi faţă de orice efort, în general, devine un fel de a fi, atunci o astfel de atitudine este catalogată de către morala creştină, de pildă, din vremuri îndepărtate, ca fiind un păcat capital, impardonabil, iar de către cei din jur ca un comportament reprobabil.

În contex social, lenea apare, spun diversele teorii pe această temă, când performanţa individuală nu este evaluată si apreciată, mizându-se pe rezultate colective. Cu cât grupul în care funcţionează o persoană este mai mare, cu atât şansele de inactivitate sau de randament scăzut sunt mai mari, indiferent dacă este vorba de sarcini fizice, intelectuale, cognitive etc. De asemenea, lenea socială este explicabilă, mai mult sau mai puţin, şi prin specificul educaţional, cultural, al unui popor.

Oamenii de ştiinţă au, la rândul lor, explicaţii pentru lene, unii susţinând că ţine de zestrea genetică a fiecărui individ, alţii că este reflexul unor alte mecanisme psihologice, mai subtile, alimentate de diverse contexte de viaţă.

“Lenea” – din perspectiva concepţiilor religioase, istorice, economice

Lenea, un păcat capital, o setare genetică, o disimulare a fricii
Lenea, un păcat capital, o setare genetică, o disimulare a fricii

În Grecia şi în Roma antică şi mult timp după aceea, munca a fost înţeleasă ca o servitute, o activitate la care omul era constrâns pentru a supravieţui. Sclavii erau exploataţi pentru ca oamenii liberi si puternici să se dedice preocupărilor specifice naturii umane – artă, filosofie, politică etc. Este vorba despre o concepţie care se regăseşte în opoziţia pe care romanii, de exemplu, o făceau între “labor” (muncă) şi “otium” (loisir), altfel spus, folosire a timpului liber, potrivit dorinţelor şi inclinaţiilor individului, răstimp în care personalitatea se dezvoltă, înfloreşte, un fel de “dolce farniente”.

A fost nevoie de secole pentru a se schimba această ierarhie a valorilor şi pentru a se face din munca nu numai o necesitate, ci o valoare. Pe de altă parte, “otium”-ul latinesc/loisirul a devenit sinonim cu “lenea”, iar lenea este condamnabilă, spun oamenii, “un păcat capital”, susţin doctrinele religioase.

Este de reţinut că, de pildă, în secolul al IV-lea, în scrierile lui Evagrius Ponticus, un călugăr care a trăit în deşert, considerat a fi primul care a sistematizat, în scrierile sale, gândirea creştină ascetică, lenea nu apărea pe lista păcatelor capitale.

Mai târziu, acest “păcat capital” făcea referire la un fel de “lene spirituală”, o indiferenţă faţă de tot, inclusiv faţă de credinţă a călugărilor eremiţi, retraşi în sihăstrie şi care, cu timpul, deveniseră apatici, până la a-şi neglija îndatoririle, un “viciu” pe care călugării din comunităţile religioase nu-l cunoşteau.

Lenea in epoca modernă

Lenea, un păcat capital?
Lenea, un păcat capital?

În secolul al XIX-lea, filosoful german Friedrich Nietzsche pune sub semnul întrebării disocierea între “glorificarea muncii”, care ar exprima “frica de tot ceea ce este individual” şi condamnarea “inactivităţii”, care ar canaliza energia spre “reflecţie, reverie, iubire, ură şi satisfacţii uşoare”.

În aproximativ aceeaşi perioadă, jurnalistul, eseistul şi omul politic Paul Lafargue, intr-o lucrare intitulată “Dreptul la lene”, publicată în 1880, propune o monografie socială, economică şi intelectuală a realităţilor timpului său, o analiză a structurilor mentale colective ale secolului al XIX-lea, demistificând “munca” înverşunată, zi lumină, şi statutul de “valoare” al acesteia, în condiţiile în care se propovăduia de către cler ideea că omul trebuie să sufere în lumea aceasta, pentru a se bucura în cealaltă, dincolo de moarte – “o stranie nebunie”, cum o numeşte autorul.

Bertrand Russel, Sursa: Quotessvalley
Bertrand Russel, Sursa: Quotessvalley

În asemenea condiţii, spune Lafargue, burghezia se va confrunta cu o criză de supraproducţie, ceea ce s-a şi întâmplat la un moment dat, şi singura soluţie ar fi reducerea timpului de lucru. În felul acesta oamenii, a căror muncă a fost exploatată la maximum, vor putea dobândi un timp liber – “dreptul la lene” – în care să-şi amintească de ei înşişi.

Filosoful, matematicianul şi eseistul englez Bertrand Russell, în secolul trecut, într-o lucrare cu titlul “Elogiul inactivităţii”, tradusă anul trecut şi în limba română, exprima un punct de vedere asemănător cu cel al lui Lafargue. Este evident că cei doi filosofi nu pledează pentru “lene”, în sensul comun al cuvântului, ci pentru un echilibru între muncă, înţeleasă ca necesitate, şi relaxare, timp orientat spre sine, spre ceea ce oferă fiecăruia bucurie, plăcere, individualitate.

Lenea – ce spun oamenii de ştiinţă?

Lenea, un păcat capital, setare genetică, disimulare a fricii?
Lenea, un păcat capital, setare genetică, disimulare a fricii?

Unii oameni de ştiinţă susţin că lenea este înscrisă în genele noastre. Mai multe experimente făcute pe şoareci de laborator au relevat existenţa a 36 de gene responsabile de predispoziţia pentru lene.

Alţii consideră că lenea este în relaţie directă cu anumite zone ale creierului uman implicate în luarea deciziilor, în planificarea acţiunilor şi anticiparea recompenselor. În fiecare zi, creierul nostru utilizează o cincime din energia organismului în acest sens, iar în cazul leneşilor ar fi nevoie de şi mai multă energie pentru a-i scoate din starea de apatie.

Un studiu al unor cercetători de la Universitatea Columbia Britanică, din Canada, arată că mare parte dintre voluntarii implicaţi într-un experiment referitor la lene obişnuiau să-şi petreacă zilele libere întinşi pe un şezlong sau pe un fotoliu, că orice intenţie de a a avea un repaus activ (sport, drumeţii etc.) era anihilat din start, nu printr-un act de voinţă, ci prin particularităţile individuale ale funcţionării creierului, mai exact, “lupta” dintre două zone frontale ale creierului, implicate în luarea deciziilor.

Citește și:  Cum dorm balenele și delfinii fără să se înece?

Specialiştii explică faptul că tendinţa de a diminua eforturile a avut un rol esenţial în procesul evoluţiei speciei umane, deoarece protejarea resurselor fizice, la începuturi, sporea şansa supravieţuirii.

Intre lene si procrastinareLenea, apatia si mecanismele mintii umane

Pe de altă parte, lenea nu trebuie confundată cu procrastinarea, dar o legătură între aceste două manifestări există. Procrastinarea, în psihologie, denumeşte tendinţa de amânare, de tergiversare, de tărăgănare a îndeplinirii unei sarcini, a unei acţiuni, dacă aceasta nu aduce o satisfacţie imediată.

Spre deosebire de leneş, care nu este dispus să se implice în vreo activitate, cei care manifestă un comportament marcat de procrastinare pot fi chiar vivace, cuprinşi de o adevărată frenezie de a face diverse lucruri, dar altele decât cele pe care ar trebui să le rezolve imediat.

Există, în lumea ştiinţifică, şi opinia că lenea nu trebuie blamată, că oamenii cu un IQ ridicat sunt mai predispuşi spre a lenevi sau că lenea poate stimula creativitatea, care, la rândul ei, poate compensa un ritm mai scăzut al activităţilor de rutină.

Patru tipologii si şansele de reuşită in carieră

Relaxare sau apatie?
Relaxare sau apatie?

La sfârşitul secolului al XIX-lea, un general de armată prusac, cel care a fost 30 de ani Şeful Statului Major General al armatei prusace, Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke, un strateg cu merite excepţionale, a instituit, la vremea respectivă, un mod inedit de promovare a ofiţerilor, pe care i-a evaluat după două criterii: gradul de inteligenţă (proşti/inteligenţi) şi atitudinea faţă de muncă (leneşi/harnici).

Pe baza acestor criterii, au rezultat patru tipologii: A – prost şi leneş, B – harnic şi inteligent, C- harnic şi prost, D – leneş şi inteligent. Cei din prima categorie erau cei care nu mai puteau urca în ierarhia militară. Despre cei din categoria B a observat că erau lideri de slabă calitate, pentru că aveau tendinţa de a se pierde în detalii, singura certitudine pe care o ofereau aceştia era că îşi vor îndeplini sarcinile corect şi la timp.

Ofiţerii din categoria C – proşti şi harnici – au fost evaluaţi ca fiind “periculoşi”, necesitând o supraveghere permanentă. Ofiţerii din categoria D – inteligenţi şi leneşi – erau, din punctul de vedere al lui Moltke, cei mai potriviţi pentru funcţiile din vârful ierarhiei, pentru că inteligenţa era o garanţie că ştiu ce au de făcut, iar lenea îi determina să caute cele mai simple si cele mai eficiente soluţii la diverse probleme şi pentru obiectivele de îndeplinit.

Raţiunile ascunse ale tendinţei spre lene

Lenea, Dolce farniente
Lenea, Dolce farniente

Există şi o altă perspectivă asupra predispoziţiei spre apatie. Lenea poate fi uneori semnul unei depresii în formă incipientă, al unei spaime ascunse sau neconştientizate, al unei oboseli cronice. Lenea pare a avea raţiunile ei de a fi, chiar dacă acestea scapă unei analize raţionale.

În principal, spun psihologii, principalele cauze care generează lenea sunt următoarele:

  • nevoia de a masca frica de a îndeplini ceea ce trebuie sau ceea ce ne dorim, un rezultat al tendinţei de a fugi de realitate;
  • absenţa motivaţiei sau o motivaţie anemică, indiferenţa, epuizarea fizică şi psihică;
  • lipsa unor obiective reale, credibile, posibile; obiectivele fac parte din existenţa noastră, iar eşecurile, sentimentul că realitatea este prea complexă sau nefavorabilă, neîncrederea în viitor, toate pot conduce la demotivare, iar demotivarea la “lene”, ca un fel de “liman al liniştii”;
  • tulburări biologice sau fiziologice – disfuncţionalităţi ale glandei tiroide, diabetul, anemia, probleme de somn etc.
  • carenţe de vitamine şi minerale, de fier în special, o cantitate de apă insuficientă în corp, o alimentaţie nesănătoasă;
  • cultivarea unei atitudini negative faţă de viaţă, a neliniştilor şi angoaselor, care devin şi mai puternice pe fond de stres;
  • lipsa de exerciţiu şi de voinţă în a spune “Nu!”, atunci când o anumită realitate este neconvenabilă.

Ce nu poţi face azi…

O forma de autoconservare
O forma de autoconservare

Este o evidenţă că există şi vor exista întotdeauna profiluri comportamentale dominate de lene, stare înţeleasă în sensul cel mai banal al cuvântului, ca o neglijenţă voluntară, deranjantă, o lipsă de chef şi de antrenament pentru a acţiona, pentru “a face”.

Cu toate acestea există şi “lenea” sau, mai degrabă, partea ascunsă a acestei stări, care merită o atenţie sporită din partea fiecăruia. Când lenea este însoţită de senzaţii de rău, de inconfort, pe care nu le putem explica, să nu le ignorăm. Cu cât amânăm identificarea cauzelor, cu atât apatia ne poate afecta vitalitatea, buna dispoziţie, energia, performanţele.

Altfel, lenea poate avea şi “beneficiile” ei, din când în când oferă răgazul pentru reflecţie, pentru a face/reface ordinea interioară, iar în combinaţie cu inteligenţa poate fi şi un stimulent, o abandonare voită şi temporară a lucrurilor, pentru a le da un nou avânt. Scriitorul Jules Renard spunea că: “Există în lene o stare de nelinişte care nu este vulgară şi căreia spiritul îi datorează, poate, cele mai subtile descoperiri”.

Rămâne la latitudinea fiecăruia să-şi evalueze predispoziţia pentru un fel de a fi sau altul, pentru acceptarea sau respingerea unei anumite perspective asupra lenei, pentru clamarea “dreptului la lene” sau a “dreptului la muncă”.

Un proverb corsican spune că “Zelul a ucis mai mulţi oameni decât lenea”, iar un proverb scandinav afirmă că “Lenea este perna diavolului”. Românii spun că: “Ce nu poţi face azi, lasă pe mâine, că poate e târziu şi nu mai e nevoie să faci” sau “Lenea caută de lucru, dar nu doreşte să-l găsească”.

 

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.