Trăim într-o hologramă uriaşă? Ceea ce părea să fie un Univers în trei dimensiuni ar fi, în realitate, în două dimensiuni? Câmpurile energetice sunt decodate de creierul nostru în imagini 3D, pentru a crea iluzia unei lumi fizice? Tot mai mulţi cercetători şi studii recente, publicate în 2017, în reviste ştiinţifice de prestigiu, susţin că Universul nostru este o hologramă imensă, în care legile fizicii, aşa cum le înţelegem astăzi, necesită doar două dimensiuni.

Altfel spus, suprafeţele bidimensionale conţin toate datele pentru a descrie cu exactitate lumea noastră holografică, pe care o percepem însă în 3D. Precum persoanele de pe ecranele televizoarelor şi noi trăim pe o suprafaţă plană, care dă impresia că are profunzime. Sau, pentru a ne face o idee şi mai clară, să ne imaginăm, spun cercetătorii în domeniu, holograma banală de pe un card de credit, în care o imagine 3D este codificată pe o suprafaţă bidimensională, numai că, in cazul de faţă, vorbim de codarea Universului.

Ce înseamnă şi cum explică oamenii de ştiinţă teoria Universului holografic?

Universuri paralele

În limbajul comun, o hologramă este o imagine în trei dimensiuni, pe un suport bidimensional, informaţia de pe fiecare punct al unui obiect fiind distribuită pe toată suprafaţa hologramei. Sau, potrivit definitiei de dictionar: “Placă fotografică pe care sunt înregistrate, sub forma unor dungi fine și paralele, atât amplitudinile undelor luminoase care vin de la un obiect, cât și fazele acestor unde” (DEX)

În 1981, a fost realizată ceea ce s-a numit, la timpul respectiv, “experienta cea mai importantă a secolului al XX-lea”, care ar putea să schimbe, treptat, din temelii, multe dintre adevărurile consacrate ale ştiinţei tradiţionale. O echipă de cercetători de la Insitutul de optică Orsay (Franta), condusă de fizicianul Alain Aspect, a demonstrat că particulele subatomice ale unui sistem, precum fotonii şi electronii, pot să comunice cu duplicatul lor, indiferent de distanţa care îi separă, fiecare particulă reacţionând la comportamentul dublurii ca şi cum ar reprezenta un întreg. Modalitatea acestei comunicări, de două ori mai rapidă decât viteza luminii, este nedetectabilă, sfidând legile fizicii, potrivit cărora nimic din ceea ce are greutate nu poate călători mai rapid decât lumina.

David Bohm, om de stiintă american, a dat o interpretare particulară acestei experienţe, subliniind faptul că, în fizica cuantică, în care nu se utilizează noţiunile de timp, de spaţiu sau de distanţă, materia este doar informaţie şi, ca urmare, Universul poate fi comparat cu o hologramă.

Universul holografic

Teoria Universului ca o hologramă a fost reformulata în anii 1990, de către fizicianul Leonard Susskind, pornind de la o constatare simplă: există lucruri, fenomene care nu se încadrează în modelele standard ale fizicii, cum ar fi, de exemplu, teoria Big Bang-ului, care explică apariţia Universului, a materiei, a energiei, timpului şi spaţiului de la o explozie primordială, în urmă cu aproximativ 13 miliarde de ani, şi care, de la momentul respectiv, este în expansiune permanentă, uniformă, în toate direcţiile. La origine, spun susţinătorii teoriei Universului ca o hologramă, acesta nu era tridimensional, ci bidimensional (2D), dacă se porneşte de la principiul că “profunzimea” spaţiului originar nu era decât o iluzie.

Acest fapt, enunţat anterior, a fost testat, după cum se afirmă într-un studiu publicat în ianuarie, anul acesta, în revista Physical Review Letters, de către o echipă internaţională de cercetători. Ei au creat pe calculator un model matematic, care să simuleze începuturile Universului, iar în parametrii respectivi au folosit două dimensiuni spaţiale, în care s-au încadrat toate informaţiile care se ştiu despre momentul originar.

Potrivit acestei teorii a Universului ca hologramă, ideea centrală este că Universul era codat/încifrat în frontierele proto-universului (ceea ce a fost mai intai), în două dimensiuni şi că a exisat un moment când această hologramă s-a proiectat într-un “veritabil 3D”. Nu se ştie cum, dar echipa de cercetători a dat asigurări că în maximum cinci ani se va putea ameliora modelul matematic respectiv şi se vor găsi răspunsuri şi în legătură cu proiecţia în 3D.

Ce înseamnă conceptul de “dimensiune a spaţiului” – 2D, 3D, 4D etc.?

În matematică şi fizică, noţiunea de “dimensiune a spaţiului” reprezintă numărul de variabile care servesc pentru a defini o stare. De exemplu, un punct are dimensiunea zero, deoarece, odată desenat punctul, nu mai este nevoie de niciun parametru suplimentar pentru a-l identifica. O linie, neglijându-i grosimea, are o dimensiune, căci este de ajuns un singur număr x pentru a desemna unul dintre punctele sale. Un obiect plat, ca o coală de hârtie, are două dimensiuni, pentru că este nevoie de două numere- x şi y – pentru a-i identifica un punct. Un obiect cu volum constant, adică ale cărui proprietăţi nu depind de timp are trei dimensiuni, fiind nevoie de trei repere – x,y,z – pentru a-i indica un punct. Când se spune că Universul are patru dimensiuni, înseamnă că un eveniment se defineşte prin poziţia în spaţiu – x,y,z – şi timpul T la care s-a petrecut acel eveniment.

Universul ca hologramă şi teoria coardelor

Teoria Totului (String Theory)

Teoria coardelor (String Theory) este un concept ipotetic, prin care fizicienii încearcă să se apropie tot mai mult de ceea ce a fost la “începutul tuturor lucrurilor”, la începutul absolut al Universului, şi care contrazice convingerea unei părţi a lumii ştiinţifice că “realitatea” în care trăim este o hologramă. Potrivit teoriei coardelor, relativ nouă, din anii 1980, materia nu este făcută din particule, ci din “coarde mici”, invizibile, din care materia emană precum muzica din coarde. Fizicianul şi astronomul american Burt Ovrut, de la Universitatea din Pennsylvania, explică foarte sugestiv această teorie: “Dacă ciupeşti o coardă într-un fel, obţii o anume frecvenţă, dar dacă o ciupeşti altfel, poţi obţine mai multe frecvenţe, aşa ai note diferite”. Aşadar, apelând la formulările plastice ale unui alt fizician american, Michio Kaku, “Universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei super-coarde”.

Universul nostru, susţin adepţii teoriei coardelor, nu este o hologramă, este format din patru dimensiuni (4D), lungime, lăţime, înălţime şi timp, şi mai există încă şapte dimensiuni, pe care noi, oamenii, nu le putem percepe, în total 11, şase sunt “înfăşurate”, iar una le conţine pe toate celelalte. Prin urmare, Universul nostru s-ar afla pe o membrană infinită ca lungime şi extrem de îngustă, iar atingerile dintre membrana care înseamnă Universul nostru şi membrana unui univers paralel a însemnat Big Bang-ul.

Citește și:  Societatea Junimea şi membrii ei: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”

Este nevoie de multe alte experimente pentru a şti cu adevărat dacă aceste supoziţii sunt doar produsul unei imaginaţii debordante sau constituie un progres excepţional al cunoaşterii ştiinţifice. În domeniul science-fiction, a patra dimensiune este responsabilă pentru faptele insolite, cum ar fi călătoria în timp sau în lumi paralele, cu viteză superluminică.

Câte dimensiuni există în Univers? – diverse teorii

Gaurile negre

Progresul cercetării ştiinţifice a atins un asemenea nivel încât multe teorii care păreau neverosimile, în urmă cu ceva timp, sunt astăzi plauzibile. În această categorie intră, de exemplu, şi studiile recente făcute la CERN (European Organization for Nuclear Research), despre neutrini, particule elementare ale materiei, a căror viteză o depăşeşte pe cea a luminii, ceea ce lasă deschisă discuţia despre existenţa mai multor dimensiuni şi, implicit, pe aceea a posibilităţii de a călători în timp şi spaţiu.

Încă din 2009, la CERN, în Elveţia, se încearcă reconstituirea în laborator a condiţiilor din perioada Big Bang-ului, pentru a se înţelege ce s-a petrecut imediat după acest moment, dacă lumea este o hologramă, câte dimensiuni există, care este compoziţia materiei negre. Se utilizează, în acest scop, un accelerator de particule, calculatoare uriaşe, toate aflate în încăperi speciale, la aproape 100 de metri adâncime, într-un tunel de 27 de kilometri, la periferia oraşului Geneva.

Existenţa celei de-a patra dimensiuni a Universului a fost acceptată demult, de când celor trei dimensiuni spaţiale, pe care se bazează teoriile matematice – lungime, lăţime, înălţime – li s-a adăugat timpul. Unii cercetători de astăzi susţin că cea mai mare parte a materiei din Univers a intrat în a patra dimensiune, sub forma “materiei negre” din cosmos, despre care nu se ştie aproape nimic, decât faptul că nu emite şi nu absoarbe lumină, nici radiaţii electromagnetice şi a cărei existenţă nu a putut fi demonstrată experimental.

Theodor Kaluza, cercetător german, încă de la începutul secolului trecut, anticipa existenţa unei a cincea dimensiuni, ascunsă capacităţii de percepţie a omului şi pe care Albert Einstein, deşi era convins de existenţa ei, nu a folosit-o în teoria relativităţii, neavând sufieciente argumente pentru a o demonstra ştiinţific.

În prezent, se vorbeşte, în modelele cosmologice teoretice, de existenţa a zece sau unsprezece dimensiuni, care s-ar apropia cel mai mult de String Theory – Teoria Totului.

Stephen Hawking – paradoxul informaţiei, lumea ca o hologramă

Stephen Hawking

Când este vorba despre Univers, despre lumea noastră, despre cum şi până unde legile fizicii pot explica naşterea tuturor lucrurilor, se iveşte un paradox, ceea ce oamenii de ştiinţă numesc “paradoxul informaţiei”. Potrivit teoriei relativităţii generale, a lui Albert Einstein, informaţia despre tot ceea ce este concret, material, înghiţită de o gaură neagră, dispare ireversibil. Legile fizicii cuantice însă stipulează că informaţia este eternă, considerănd că orice stare fizică este reprezentată de o funcţie de undă (funcţie de stare a unei particule sau a unui sistem de particule), a cărei evoluţie este guvernată de ecuaţia lui Schrodinger (fizician austriac, cunoscut şi pentru celebrul său experiment – Pisica lui Schrödinger, care “poate fi vie sau moartă”, în raport cu un eveniment anterior, aleator). Din diferenţa între adevărurile fizicii tradiţionale şi ale fizicii cuantice se naşte, aşadar, “paradoxul informaţiei”.

Pisica lui Schrodinger

O gaură neagră este o zonă din spaţiu care are, în centrul său, materie comprimată într-un punct de densitate infinită şi care se numeşte singularitate. În zona sferică din jurul singularităţii, forţa gravitaţională este atât de mare încât nimic nu scapă, nici măcar lumina. O gaură neagră poate fi de natură stelară, atunci când ia naştere prin colapsul unei stele, dar cele mai ciudate, despre care specialiştii nu pot spune cum au apărut, sunt găurile negre supermasive, care se află în centrul tuturor galaxiilor. Este dovedit, de exemplu, că în mijlocul galaxiei noastre, Calea Lactee, există o imensă gaură neagră, cu o masă de patru milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui.

Stephen Hawking, celebrul matematician, fizician britanic, cunoscut prin contribuţiile sale în domeniul cosmologiei, ştiinţa care se ocupă de istoria şi devenirea Universului, consideră că informaţiile nu dispar pur şi simplu, într-o gaură neagră, ci rămân undeva la frontieră, într-un aşa numit “orizont al evenimentelor”, ca o hologramă, în care sunt amestecate, haotic. Hawking mai crede că, dacă o gaură neagră este suficient de mare şi în mişcare de rotaţie, aceasta poate fi poartă de trecere spre alte lumi, paralele.

În acelaşi sens, al ideilor lui Stephen Hawking, au mers şi cercetările lui Gerard’t Hoof şi Leonard Susskind, laureaţi ai Premiului Nobel pentru fizică, aceştia afirmând că un “ingredient” obligatoriu pentru a construi teoria cuantică asupra gravitaţiei este acela de a accepta că lumea este un fel de hologramă. Orice obiect (termen generic pentru tot ce există) conţine o informaţie, aceea prezentă în structura sa, dar în momentul în care aceasta trece în orizontul unei găuri negre, nu mai este disponibilă pentru un observator exterior. Urmarea ar fi că informaţia fizică, reprezentând o parte de spaţiu 3D, se regăseşte codată într-o zonă de frontieră 2D a acestui spaţiu. O astfel de informaţie trimite la principiul holografic, adică imaginea unei holograme în 2D conţine toate informaţiile necesare pentru a reconstrui o imagine 3D, fapt de care este responsabil creierul nostru.

Univers si multivers

Se pare că noi înşine, prinşi în iluziile individuale inerente, generate de ceea ce numim lumea concretă, materială, suntem captivi într-o iluzie şi mai mare, lumea ca o hologramă, în care totul, până la urmă, este o interacţiune continuă de energii şi informaţii care se scriu şi se rescriu, într-un timp care nu a existat, nu există şi nu va exista, este doar un prezent continuu, care se proiectează într-un spaţiu iluzoriu şi el. Creierul nostru, memoria par a funcţiona tot după principii holografice. Ştiinţa se reconfigurează, Universul, lumea şi omul rămân încă marile mistere de elucidat, părţi ale unei “simfonii” care vibrează la cele mai sensibile frecvenţe, pe care o înţelegem în felul nostru, dar pe care nu o putem ignora. Poate nu întâmplător doar cu câţiva ani în urmă Universul l-a lăsat pe om să-i descopere “glasul”, pentru că, da, cosmosul are un glas tainic, un fel de murmur, de şuierat – space roar – pe care câţiva cercetători de la NASA l-au înregistrat întâmplător în cursul unor experimente şi care nu face decât să sporească misterul Marelui Tot.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.