Lupul, ca simbol mitologic, este prezent in cultura multor popoare, dar in cea romaneasca ocupa un loc privilegiat, fiind valorificat in balade, basme, legende, cantece ritualice etc., de cele mai multe ori cu o semnificatie pozitiva – « frate » al omului, « calauza » din « lumea cu dor », vremelnica, in cea vesnica, « fara dor », « stapan », protector al marilor « praguri » ale existentei. Rolul lui de « initiator » al sufletului, in tainele vietii si ale mortii, in Marea Calatorie, este exemplar surprins, de exemplu, in cateva versuri populare, consemnate intr-o antologie de folclor a lui Constantin Brailoiu: « Si-ti va mai iesi/ Lupul inainte,/ Ca sa te inspaimante./ Sa nu te inspaimanti,/ Frate bun sa-l prinzi,/ Ca lupul mai stie/ Seama codrilor/ Si-a potecilor./ Si el te va scoate/ La drumul de plai,/ La un fecior de crai,/ Sa te duci în rai”.

Lupul
Lupul

La români, marea bogatie de creatii folclorice consacrate lupului se explica si prin faptul ca era animalul totemic al dacilor. Mircea Eliade, citandu-l pe istoricul grec Strabon, subliniaza ca veneratia dacilor fata de acest animal se reflecta si in realitatea ca insusi numele lor, al dacilor  – daoi – provenea din daos, cuvant care, in limba frigiana (de sorginte tracica) insemna « lup »: « Prin urmare, dacii se numeau ei insisi, in vechime, lupi sau cei ce sunt ca lupii » (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Han).

Asociind lupul zeului luminii,  Zalmoxis (de la zalmos, care in frigiana inseamna tot lup), dacii tineri, pe parcursul pregatirii si initierii lor ca razboinici, considerau ca trebuie sa isi insuseasca inteligenta, curajul, abilitatea, ardoarea in lupta a lupului, imbracandu-se chiar, in mod ritualic, in blana unui lup. Nu intamplator, stindardul dacic reunea, in mod simbolic, un cap de lup si un trup de sarpe, cel de-al doilea simbol – sarpele – adaugand, ca semnificatie, ideea de ciclicitate a existentei universale, de viata si moarte, inceput si sfarsit, lumina si intuneric, finit si infinit.

Romulus Vulcanescu, in Mitologie romana, dar si in Mastile populare, pornind de la o informatie consemnata de Herodot, arata ca, la un anumit trib dacic, de la nord de Dunare – neurii – veneratia fata de lup, ca animal totemic, se manifesta si prin faptul ca, o data pe an, fiecare dintre neuri se metamorfoza in lup, timp de cateva zile, pentru a se patrunde de spiritul animalului, aspect care s-a pastrat in basme sau chiar in obiceiuri legate de anumite sarbatori religioase crestine, suprapuse peste fondul vechi traco-dacic. Astfel, pana astazi, se conserva, in folclor si in calendarul religios, mai multe « Zile ale lupului », incepand cu Sfantul Petru de iarna (16 ianuarie), data consemnata in Calendarul crestin si ca « Cinstirea lupului », cand Sfantul Petru, protector al acestui animal, ii stabileste « hotarele » si ii da voie sa manance din turmele oamenilor, apoi Sfantul Petru de vara (29 iunie) – « Soborul lupilor » – zi despre care se crede ca aduna lupii intr-un anume loc, de obicei la o rascruce, acolo unde se arata Sfantul Petru si le imparte lupilor de mancare dintr-o paine/ prescura care nu se mai sfarseste, le da boabe de naut sa le potoleasca foamea, pentru ca, fara invoirea Sfantului, lupii nu ar indrazni sa faca vreo stricaciune in lume.

Citește și:  Cum apare vântul și ce efect are asupra mediului înconjurător?

La ucrainieni, patronul lupilor este « Omul padurii » (Liesi), la sarbi, Sfantul Toader, la bielorusi, Sfantul Gheorghe. In traditia autohtona, si Sfantul Andrei (30 noiembrie) este considerat « stapan al lupilor », data corespunzand trecerii in iarna si, in timpurile vechi, probabil, trecerii in Noul An dacic. Faptul ca exista « sarbatori ale lupului » si in vara si in iarna nu face decat sa sublinieze cicluri ale naturii, care se rasfrang si in viata omului.

Si la alte popoare, lupul apare ca simbol benefic. Legenda intemeierii Romei este strans legata de lupoaica si ciocanitoare (vietati sacre, acrotite de zeul razboiului, Marte), care i-au hranit pe Romulus si Remus. In tarile nordice, dar si la greci, lupul era asociat unei zeitati a luminii sau intruchipa imaginea unui razboinic mitic. Turcii l-au reprezentat, in traditiile folclorice, pe legendarul stramos Gingis-Han, ca pe un lup albastru (semn al cerului si al luminii), insotit de o caprioara alba sau aramie (intruchipare a fortelor pamantului). Un lup albastru ceresc (corespunzand stelei Sirius), pazitor al Palatului ceresc (Ursa Mare) este si creatorul dinastiilor chineze, acesta conferind curaj si putere in lupta razboinicilor.

Lupul simbol in mitologia romaneasca

In diverse mituri romanesti si universale, lupul este asociat, partial, si puterilor malefice. La noi, exista, in anumite zone, legende despre pricolici (oameni-lup), crezandu-se ca in astfel de duhuri se transformau copiii care plangeau inainte de nastere. Pe de alta parte, insa, de nastere tine si o functie protectoare a acestui animal, deoarece atunci cand un copil bolnav trebuie « aparat », se face o schimbare de nume, salvatoare, noul nume trebuind sa fie Lupu, Lupa, Ursu, Ursa, Vidra etc., invocandu-se, astfel, indirect, bunavointa divina, prin numele animalului.

La egipteni, Anubis/ Anupu, reprezentat cu cap de lup/ caine, era cel care conducea spiritele mortilor in lumea de dincolo, iar Cronos, in mitologia greceasca, este infatisat, precum Anubis, cu cap de lup, devorand timpul oamenilor.

Nenumarate alte semnificatii, de-a lungul timpului, s-au legat de existenta acestui animal – lupul – si faptul ca a trecut din realitate in mit cu o asemenea bogatie de intelesuri denota ca omul a fost fascinat de imaginea lui, transformandu-l in « calauza », « initiator », « lumina » (alteori intuneric), spirit sacru, dusman al aparitiilor demonice, semn al timpului, al curajului, al tainei, al victoriei, temut, dar si respectat, oricum, unul dintre animalele emblematice din istoria si mitologia mai tuturor spatiilor culturale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.