Era o sâmbătă însorită de octombrie, când m-a luat dragostea de mână și, uitându-se în ochii mei, m-a întrebat unde vreau să mergem. Am spus o destinație. Putea fi însă oricare alta atâta vreme cât îmi completam zâmbetele, cu goana roților. Ne-am oprit la întoarcere, la Florești. În Prahova. Știam încă de pe vremea când eram o puștoaică de liceu că acolo era un palat imens, ce aparținuse odinioară Cantacuzinilor. Tot atunci, în liceu, fusese ultima oară când îl vizitasem.

DSC_0389a

Surprinzător sau nu, îmi aminteam încă destule detalii legate de el. Îmi rămăseseră întipărite în memorie ferestrele mari, fără geamuri, care păreau porți către vremuri trecute, în care balurile, rochiile pompoase, voaletele și reverențele încă mai făceau parte din etichetă. După ce ne-am învârtit pe lângă sanatoriul de TBC, fără să surprindem pașii niciunei ființe umane, am găsit drumul care ducea către intrarea în curtea palatului. Apoi, după câțiva copaci, i-am zărit silueta încă deosebit de impunătoare. Își tălmăcea poveștile în soarele unei după-amiezi tomnatice, odihnindu-și fruntea încrețită de tristeți, la umbra unor copaci încă prea verzi…

DSC_0381a

Am coborât din mașină. Mâna îmi tremura pe obiectiv. Eram din nou față în față cu o parte din adolescența mea. Deși atunci fusese doar o vizită la ceas de seară, Micul Trianon așa cum i se spune, mi-a semnat în cartea vieții, fără să știu. Și, tot fără să știu, avea să mi se infiltreze în toată ființa și acum. Am ocolit gardul care îi delimitează parcă existența, de prezentul atât de sufocant pentru el. O deschidere în zid mă transpune în parcul acela imens, care, odinioară, găzduia chicote de copii și alei demne de Versailles. Acum totul este acoperit de vegetație. „Calcă atent, mi-a spus el, cine știe ce șerpi se ascund printre bălăriile astea!” Dar nu-mi păsa. Respirația mi se tăiase de când coborâsem din mașină. Era un verde ireal în jurul meu. Prea verde, îmi spuneam atunci, neștiind cum verdele acesta avea să mi se încrusteze în suflet pentru totdeauna!

DSC_0373a

Am trecut pe lângă un turn de apă, construit odată cu palatul. N-am rezistat și am intrat, încercând să ajung cât mai sus, pe scara circulară, interioară. După câteva trepte însă, hăul mi se deschidea la picioare. „Atât de sus s-a înălțat zborul meu”, mi-am spus. Ne-am întors. Rezemați de gard, câțiva puștani își făceau veacul pe acolo pe unde, odinioară, locul era plin de nobili artistrocrați, domnițe elegante, cuceritori galanți și boieri cu sânge albastru. Palatul Domniței, așa cum mai era alintat Micul Trianon, mă privea trist. Ușile îi dispăruseră de mult, undeva în timp. Sau pe focul localnicilor, în iernile geroase. Tavanul, acum inexistent, lăsa loc soarelui și ploii să îi curețe toate tristețile interioare. Nu-ți trebuie mult să auzi muzica ce încă parcă răzbate acele ziduri groase cu ornamente din piatră de Albești, până în sufletul tău.

DSC_0349a

Calcarul Trianonului, martorul secolului al XIX-lea

DSC_0384a

Ochii mi se lipesc de blazonul familiei Cantacuzino, apărat din înălțimea palatului de doi îngeri. Lipsesc bucăți și din această reprezentare, dar nu e greu deloc să îți imaginezi cât de impresionat arăta totul altădată! Capete de lei străjuiesc ferestrele. Alte personaje fantastice, cu coarne și chipuri impunătoare, săbii, sceptre, decorațiuni florale împodobesc, pe fiecare latură, palatul construit în 1911 de către boierul Gheorghe Grigore Cantacuzino pentru nepoata sa, Alice. Lucrările nu au durat mai mult de doi ani, Nababul dorind să facă din această construcție o copie a Palatului de la Versailles. I-a înmânat așadar arhitectului Ion Berindey această sarcină de a realiza totul, începând cu parterul edificiului ridicat pe trei nivele, 15 încăperi somptuoase, printre care o impresionantă sală ce măsoară 70 mp. Fațada palatului o imită pe cea a Marelui Trianon din Versailles, chiar dacă aici, la Florești, numai zece în loc de șaisprezece coloane, scrutează zările. Imaginați-vă, pentru o clipă, cum ar fi să puteți admira toată panorama împrejurimilor, la ceas de toamnă târzie, de la etajul acestui palat!

DSC_0391a

Mă tot uit la frunzele acelea care împodobesc ancadramentele ușilor, ferestrelor și coloanelor. Câtă migală… câtă atenție la detalii și ce păcat că toate acestea sunt lăsate la mila necruțătoare a timpului! Nu pot intra în interior. Întreaga constucție este împrejumuită de un gard de sârmă și peste tot sunt amplasate semne de pericol de prăbușire. Nu că m-ar ține în mod normal departe toate acestea, însă știam că zidurile sunt afectate de o ciupercă litofagă ce mușcă sistematic din trupul deja șubrezit al calcarului de Albești. Mai mult, din cauza sanatoriului de TBC din imediata apropiere, întreaga zonă este afectată de bacilul Koch, unul din motivele care i-au ținut departe pe cei care au vrut să restaureze acest monument după 1989.

Citește și:  Țebea – oda moților lui Avram Iancu

Pentru că da, Palatul Cantacuzino este înscris pe lista monumentelor istorice de clasă A din județul Prahova încă din 1945, la cererea expresă a celei pentru care a și fost construit, Alice Cantacuzino, cerere adresată Comisiei Monumentelor Istorice de la acea vreme, care nici măcar nu a stat o clipă pe gânduri.

Micul Trianon, de la glorie la decădere

DSC_0387a-1

Odinioară, era unul dintre cele mai impunătoare edificii cu care se mândrea județul Prahova. După moartea Nababului, lucrările care erau aproape de finalizare, au fost stopate. Fiul acestuia, Mihail Cantacuzino nu a mai fost interesat de continuarea construcției și întreținerea ei. Grădinile, care găzduiau altădată arbuști de soi, terasele pline de flori și alei cu piatră atent mărunțită, piscina, astăzi ruină și ea, precum și imensul bazin străjuit de statui, toate au fost jefuite inițial de nemți, în timpul Primului Război Mondial. Degradarea lui se accentuează odată cu cel de-al Doilea Război și a cutremurului din 1940, care mușcă din trupul construcției. Pentru Micul Trianon era începutul declinului. În vremea celui de-al Doilea Război, jafurile au continuat. Tot ce se putea folosi, de la tabla acoperișului, mobilierul, ușile, vesela, și chiar cărămizile care îl alcătuiau, au fost luate rând pe rând, atât de soldați, cât și de localnici. Și jafurile continuă și astăzi. Cei care se încumetă să pășească în interiorul său adună tot ce se mai poate folosi. Și lasă în urmă doar uitare.

DSC_0388a

Nu știu exact cât am stat acolo. Am trecut cu privirea peste fiecare ornament al zidurilor îngălbenite de vreme. Peste fiecare piatră desprinsă și lăsată la mâna sorții. Am pășit peste podețele care altădată ascundeau cumva canalul care traversa întregul parc, până la vărsarea în râul Prahova. Simțeam cumva o punte peste timp, pășind prin locurile acelea. Un timp în care, la lumina lumânărilor, boierii făceau reverențe în fața domnițelor. Și sorbeau băuturi fine, discutând politica vremii. Mi-am imaginat până și masa cea grea de lemn masiv, asupra cărora stăteau aplecați Gheorghe Grigore Cantacuzino și fiul său, privind planurile construcției și temându-se de bombe. Apoi, am văzut cum apune soarele peste vremelnicia umană. L-am văzut pe Nabab închizând ochii, răpus de pneumonie, fără să mai apuce să-și finalizeze opera. Cine știe dacă soarta ei n-ar fi fost alta astăzi?

DSC_0376a-1

Îmi amintesc că citisem odinioară că soția lui George Enescu, Maria Tescanu Rosetti remarcase după prima sa vizită la Palatul Cantacuzino că aici este un „adevărat paradis terestru, cu atât mai impresionant cu cât nici de pe calea ferată ce traversează câmpia între Florești și Băicoi, nici împrejurimile prăfuite ale proprietății, nici drumul desfundat care leagă gara de castel nu lăsau să se întrevadă ceva asemănător. Colorit bogat, armonios împărțit: straturi înflorite, catifeaua de un verde intens a pajistilor netede, carpeni rămuroși, tunși impecabil, tufe pline de flori mirositoare; bazine, fântâni arteziene dupa moda franceză, linia clasică a aleilor lungi, cu pietrișul fin bine netezit, care aminteau grădinile de la Versailles, înviorate de asfințitul soarelui de mijloc de august; pâlcuri de vile luminoase și de pavilioane vesele, împodobite cu capucine și mușcate (fiecare copil dispunea la Florești de locuința sa personală, așezată în jurul corpului principal, doar mesele se luau în comun)- Narcis Ion, Elitele și arhitectura rezidențială în Țările Române (sec. XIX-XX), 2006. Uluitoare trebuie să fi fost acea epocă, în care mari oameni de valoare ai țării lăsau astfel de moșteniri nepoților săi. Tare greu încercat trebuie să fi fost acest popor, să ajungă să nu mai prețuiască decât traiul zilnic și să distrugă asemenea bijuterii arhitecturale ce puteau lesne concura cu palatele de pe tot întinsul Europei!

DSC_0394a

Se lăsa seara la Florești. Am mai trecut spre ieșire, încă o dată, pe lângă turnul de apă, înalt de 30 m. Mi se făcuse inima mică privind cum, odată cu apusul, câinii care nu se sperie de sârma ghimpată intră în palat scormonindu-i măruntaiele. Dragostea m-a luat de mână, ca să știu că așa voi fi mereu în siguranță. Așa am părăsit Micul Trianon. Și l-am lăsat scăldat, cine știe pentru cât timp, în razele calde ale toamnei și în verde. Foarte mult verde!

DSC_0355-1

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.