Mineralogia este o stiinta de granita, intre geologie si chimie, care se ocupa cu studiul mineralelor – substante naturale, cu structura cristalina, caracterizate printr-o anumita densitate si duritate, prin culoare sau transparenta si prin fotoluminiscenta (capacitatea de a absorbi si de a reflecta lumina). Un mineral este, asadar, rezultatul unui proces natural, terestru sau extra-terestru, fara interventie umana, desfasurat pe durata a mii de ani.

Minerale din cristal in antichitate

Denumirea « cristal » este atribuita acelor minerale care sunt formate din fatete, muchii si varfuri, cu forme, straluciri, culori, reflexe exceptionale, cum numai natura poate scoate la iveala. Preocuparea pentru cunoasterea si analizarea mineralelor este foarte veche, fiind primele materiale folosite de omenire pentru fabricarea uneltelor, armelor si a bijuteriilor sau in scopuri terapeutice.

In mileniul al III-lea i.Hr., in Orient, mestesugari priceputi stiau sa obtina sticla din arderea anumitor nisipuri si din cenusa de plante.  In aceeasi epoca, egiptenii faceau minunate coliere si bratari din pietre semipretioase – turcoaz, lapislazuli, calcedonie – sau amulete in forma de scorpioni din jasp si din opal, care aveau nu numai valoare estetica, ci si proprietati tamaduitoare si protective impotriva spiritelor malefice. Cristalele – diamantul, safirul, smaraldul, rubinul – fascinau prin forma lor regulata si prin culori.

Prima lucrare sistematica despre minerale pare sa fi fost intocmita in Babilon, informatiile fiind preluate si de savantii anitichitatii greco-romane. Aproximativ in anul 300 i.Hr., naturalistul grec Theofrast din Eresus, discipol al lui Aristotel, a realizat o lucrare in care, printre altele, a facut un inventar al pietrelor pretioase, numele unora dintre ele – smaraldul, ametistul, jaspul – pastrandu-se si astazi. Si medicul grec San Dioscoride Pedanius, care a trait in secolul I d.Hr., este autorul unui studiu in care descrie utilizarea terapeutica a peste o suta de minerale.

In India si in China antica, mineralele erau folosite pentru stimularea “suflului vital” – “prana” – un concept fundamental in hinduism. In aproape toata perioada Evului Mediu european nu a mai fost adusa nici o contrubutie semnificativa la studiul mineralelor, cele mai multe date inscriindu-se in zona speculatiilor alchimiei, stiinta oculta, preocupata de gasirea « pietrei filozofale », prin care orice metal sa poata fi transformat in aur.

Bazele mineralogiei moderne

In anul 1020, Avicenna, scriitor, filozof si medic persan, a pus bazele mineralogiei moderne. Intr-una dintre scrierile sale – “Cartea vindecarii” – face o clasificare a mineralelor in patru categorii: solubile in apa (sarurile), inflamabile (tipurile sulfurice), cele care nu se schimba in apa sau in foc (pietrele) si cele care se topesc (minereurile). Timp de cateva sute de ani, aceasta clasificare a ramas valabila.

In secolul al XII-lea, Hildegard de Bingen, o stareta benedictina, de origine germana, a extins uzul medicinal al cristalelor, fiind renumita pentru cunostiintele si scrierile sale, dar si pentru felul in care a stiut sa foloseasca darurile naturii in diverse tratamente.

Una dintre cele mai frumoase descrieri este facuta smaraldului, despre care ea spunea ca, la fiecare rasarit de soare, puterea lui creste, “hranindu-se” din prospetimea diminetii, cand si plantele si animalele si omul simt forta si caldura luminii. De aceea, arata ea, cei care au dureri de inima, de stomac sau de orice alt fel, trebuie sa poarte asupra lor o piatra de smarald, pentru a revitaliza organismul, iar daca rezultatele nu sunt multumitoare, atunci smaraldul trebuie tinut in gura si efectul benefic se va produce, cu siguranta.

In 2012, Papa Benedict al XVI-lea a declarat-o pe Hildegarde de Bingen “Doctor al Bisericii” si a canonizat-o (a patra din istorie, dupa Catherine de Sienne, Therese d’Avila si Therese de Lisieux) – cea mai inalta recunoastere a Bisericii Catolice.

Dintr-o perspectiva mai putin “ezoterica”, mineralogia a inceput sa se dezvolte incepand cu secolul al XVIII-lea, odata cu descoperirea microscopului, care a permis o analiza mai atenta si mai exacta a mineralelor. In prezent, cristalografia si petrografia sunt doua subdomenii ale mineralogiei, care studiaza forma, structura si formarea pietrelor.

Litoterapia (Cristaloterapia)

Litoterapia (un termen inventat relativ tarziu, in secolul al XX-lea, din grecescul “lithos” – “piatra” si “therapeia” – “tratament”, desi practica este ancestrala) este o forma neconventionala de terapie, in care se folosesc cristalele – ametistul, cuartul, rubinul, acvamarinul etc. – deoarece se considera ca acestea au o “rezonanta” naturala, o anume “vibratie” capabila sa revigoreze organismul.

Sunt inglobate in aceasta metoda terapeutica tehnici vechi, mostenite, asociate cu acupunctura, cromoterapia, medicina ayurvedica, originara din India (bazata pe centrii energetici ai organismului – chakrele) si recunoscuta de Organizatia Mondiala a Sanatatii ca o forma traditionala de medicina. Litoterapia recomanda purtarea cristalelor sub forma de pandativ, colier, bratara, precum si incarcarea energetica a pietrelor, prin purificarea in apa distilata sau in apa cu sare, dupa care trebuie tinute in lumina soarelui sau a lunii.

Muzeul florilor de mina din Baia Mare

Muzeul de Mineralogie Baia Mare, cunoscut si sub denumirea de « Muzeul florilor de mina », cu peste 1000 de tipuri (esantioane) de minerale expuse si alte 16 000 aflate in depozit, multe unicate, este considerat a fi unul dintre cele mai mari din Europa.

Fondul de exponate a inceput sa se constituie in 1969, dar de abia din 1992 functioneaza in regim de muzeu al colectiilor mineralogice, destinat publicului larg. Pana veti ajunge in zona, puteti sa va faceti o idee vizitand expozitia virtuala, la adresa: http://www.muzeuminbm.ro/wp/expozitia/expozitia-de-baza/