Niciodata omul nu a incetat si nu va inceta sa fie fascinat de Univers, adica de ansamblul a tot ceea ce exista si de regulile care guverneaza acest intreg, cautand mereu sa gaseasca explicatii stiintifice, filozofice sau religioase despre locul si rostul planetei Pamant, despre cum s-a format si care este destinul ei. In privinta sistemului nostru solar, in functie de epoca, de intuitie, de cunostintele acumulate, s-au formulat tot felul de teorii si modele – geocentrismul, modelul planetar heliocentric – raportate fie la un univers static (etern), fie la unul “ezitant” (potrivit caruia, intr-o prima faza, are loc o expasiune, urmata de o miscare inversa, de comprimare), fie la unul fractalic (cu forma neregulata, in care orice parte componenta repeta structura intregului) etc.
Sistemul solar
Astazi se stie ca sistemul nostru solar este un sistem planetar alcatuit dintr-o stea – Soarele – in jurul careia graviteaza opt planete, acestea fiind, de la cea mai apropiata de Soare, pana la cea mai departata – Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, cu nume venind de la zeitati din mitologia greaca si romana. La acestea se adauga planetele pitice (recunoscute ca atare, de catre Uniunea Astronomica Internationala, in 2008) – Pluton, Ceres, Eris, Makemake, Humea. Pluton are un diametru de 2 306 kilometri si apartine Centurii lui Kuiper, o zona a sistemului solar, in forma de inel, care se intinde dincolo de orbita lui Neptun. Sistemul solar mai cuprinde 175 de sateliti naturali ai planetelor (numiti si “luni”, prin analogie cu satelitul natural al Pamantului), precum si alte corpuri de mici dimensiuni – asteroizi, comete, meteoriti, praf interplanetar.
Dupa un model cosmologic ipotetic, la marginea interioara a sistemului solar s-ar afla “Norul lui Oort” (dupa numele astronomului olandez Jan Oort), un fel de bariera gravitationala, formata din gheata, amoniac si metan, materie care, spun specialistii, s-ar fi format in apropierea Soarelui, dupa care, la inceputul evolutiei sistemului Solar, prin efectul gravitational al planetelor uriase, a fost impinsa spre marginea sistemului. In partea exterioara a acestei granite, se gaseste ceea ce astronomii au numit “heliopauza”, o zona de delimitare intre sistemul solar si spatiul interstelar, incluzand si o parte de “soc terminal”, care pondereaza viteza supersonica a vanturilor solare.
Sondele spatiale Voyager 1 si Voyager 2, a caror misiune principala a fost studierea planetelor Jupiter si Saturn, vor ajunge in “heliopauza” (dupa ce NASA a anuntat, in 2005, ca Voyager 1 a ajuns in apropierea “socului terminal”) in jurul anului 2015, cand vor transmite mai multe date despre aceasta zona neexplorata.
Modelul planetar heliocentric
Pana in secolul al XV-lea, adica pana la data la care Nicolaus Copernic si Galileo Galilei au propus un model planetar heliocentric, cele mai multe teorii presupuneau ca, in centrul Universului, se afla Pamantul imobil (modelul geocentric), asa cum au incercat sa explice, in Antichitate, filozofi precum Parmenide, Platon, Aristotel. Primul care a intuit un model planetar heliocentric a fost Aristarchus din Samos, un astronom si matematician grec, din secolul al III-lea i.Hr. In lucrarea “Despre dimensiunile si distantele pana la Soare si la Luna”, el avanseaza ideea, revolutionara pentru timpul respectiv, ca Pamantul nu este fix, ci se roteste in jurul axei sale si se deplaseaza in jurul Soarelui, pe o orbita circulara.
Tot el, prin metode matematice foarte ingenioase, a reusit sa calculeze, in valori acceptabile (in comparatie cu cele de astazi), dimensiunile Soarelui si ale Lunii, si a explicat fenomenul eclipselor de Luna. Ideile sale au fost duse mai departe de Hipparh si, partial, de Ptolemeu. Cel din urma, in secolul al II-lea, a adunat in lucrarea “Almageste”, cele mai importante cunostinte de matematica si de astronomie ale antichitatii. Totusi, optiunea lui pentru geocentrism a facut ca opera sa treaca in uitare, in perioada Renasterii.
Nicolas Copernic, calugar, medic si astronom de limba germana (nascut in regatul Poloniei, parte din Prusia, in secolul al XV-lea), a redescoperit si completat modelul heliocentric al lui Aristarchus, expunandu-si ideile in lucrarea “Revolutia sferelor celeste”. El a adaugat constatarii ca Pamantul se roteste in jurul Soarelui si faptul ca o miscare de rotatie a Terrei in jurul axei sale, se produce intr-o zi, si ca exista o corelatie intre distanta dintre planete si centrul sistemului solar, pe de o parte, si miscarea de revolutie (in jurul Soarelui), pe de alta parte. Mai exact, cu cat orbita unei planete este mai mare, cu atat va avea nevoie de mai mult timp pentru o miscare de revolutie completa.
In secolul al XVI-lea, filozoful italian Giordano Bruno, la capatul a opt ani de procese, a fost ars pe rug, in locul numit “Campul cu flori”, din Roma, pentru consecventa sa in sustinerea ideilor coperniciene. Mai mult, el a avut indrazneala sa afirme ca, in Univers, se afla si alte sisteme similare sistemului nostru solar, cu o stea mare in centru, in jurul careia se misca alte planete, invizibile pentru oameni, dar care exista, cu siguranta. Prin urmare, sustinea el, Universul este infinit si este foarte probabil ca si alte planete sa fie locuite cu fapturi create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai ferventi aparatori ai teoriei lui Copernic si, daca predecesorul sau nu a avut de indurat atitudinea ostila a bisericii, din pricina ideilor sale, Galilei a fost condamnat, in 1633, de catre un tribunal ecleziastic. Pedeapsa nu a venit atat pentru continutul cartii “Dialog pentru cele doua sisteme ale lumii”, in care, la cererea papei Urban al VIII-lea, trebuia sa prezinte, obiectiv, teoria geocentrica a lui Aristotel si pe cea heliocentrica a lui Copernic, ci pentru ca Papa s-ar fi recunoscut intr-o ipostaza nu tocmai favorabila, in cartea respectiva. Pentru a se salva, Galilei a trebuit sa se dezica de convingerile sale “astronomice”, in mod public, sa spuna ca nu crede ca Soarele este in centrul Universului si ca Pamantul nu se misca, dar textele apocrife ii atribuie celebrul “aparte” (replica rostita fara a fi auzita de ceilalti)– “E pur si muove!” (“Si totusi se invarteste”). Abia in secolul al XVIII-lea, Biserica, prin vocea Papei Benedict al XIV-lea, a autorizat publicarea lucrarilor care sustineau modelul planetar heliocentric, iar opera savantului Galileo Galilei a fost chiar elogiata, ca semn de recunoastere tarzie a meritelor sale stiintifice.
Astronomul german Johannes Kepler nu numai ca a sustinut modelul planetar heliocentric, dar, spre deosebire de Copernic, a aratat ca planetele nu se rotesc in cerc in jurul Soarelui, ci ca traiectoria lor este o elipsa. Calculele sale matematice, care demonstreaza miscarea stelelor, au ramas in istorie sub denumirea de “Legile lui Kepler” si au fost publicate in lucrarea “Mysterium Cosmographicum”, din 1596, si in “Astronomia Nova” (1618).
Legile lui Kepler au fost valorificate de matematicianul, astronomul si fizicianul englez Isaac Newton, la sfarsitul secolului al XVII-lea, in formularea teoriei gravitatiei universale. Savantul a mai aratat ca miscarea corpurilor celeste nu poate sa fie constanta, deschizand, astfel, drumul mecanicii relativiste si al teoriei relativitatii, formulata de Albert Einstein, un secol mai tarziu.
Daca progresul tehnologic a facut posibila lamurirea stiintifica a multor aspecte referitoare la modelul planetar heliocentric, intrebarile legate de evolutia lui si a Universului, in asamblu, sunt din ce in ce mai multe. Unii cercetatori sustin ca, in 5-7 miliarde de ani, Soarele se va stinge, iar celellalte stele vor trece prin diverse cataclisme cosmice. Altii sustin scenariul “Big Crunch”, un colaps universal, care va insemna o faza de contractie, urmata de o expansiune. Un fel de “Big Bang” invers, prin care Universul se va intoarce la momentul initial, cand va ajunge la o densitate si o temperatura gigantice. Potrivit altor teorii, expansiunea Universului se va manifesta la infinit.
O astfel de varianta a prins tot mai mult teren dupa 1990, mai ales in urma constatarii ca, in ultimii ani, are loc o accelerare a acestei expansiuni, sub influenta unei energii de natura necunoscuta, pe care specialistii o numesc “energie neagra” (“dark energy”), reprezentand, conform NASA, 70% din energia totala a Universului si care se comporta ca o forta gravitationala repulsiva. Ceea ce accepta si au in comun autorii diverselor teorii asupra evolutiei Universului este ca, in prezent, in 2012, natura acestei “energii negre” este un mister.
In legatura cu fenomenele astronomice exceptionale legate de 21 decembrie 2012 si de intens mediatizatul “sfarsit al lumii”, astronomii sustin ca, potrivit calculelor lor, la acesta data nu se va produce o aliniere a planetelor (poate peste cateva decenii), dar si intr-o astfel de situatie, efectele pentru Terra ar fi neglijabile. Mai mult, spun ei, in fiecare an, in luna decembrie, Pamantul si Soarele se aliniaza, aproximativ, cu centrul galaxiei noatre – Calea lactee – fara a se constata consecinte notabile.
