Nimic nu este mai evident, mai repetat, a devenit un loc comun faptul că muzica şi emoţiile noastre sunt interconectate, se condiţionează reciproc, este aproape pleonastic să spunem că emoţiile sunt potenţate de muzică sau că muzica este expresia emoţiilor. Relaţia dintre muzică şi emoţiile noastre este un joc perpetuu între interioritate şi exterioritate, între subiectiv şi obiectiv, între ceea ce este exprimabil şi ceea ce rămâne nerostit, între explicit şi implicit, între raţional şi inefabil.
Cui nu i s-a întâmplat, ascultând muzică, să nu trăiască un sentiment de bucurie, de melancolie sau de tristeţe? De cele mai multe ori, succesul muzicii se naşte din sentimentele pe care ni le provoacă. Indiferent de gen, expresie, ritm, armonii, muzica este un puternic vector emoţional, în pofida faptului că sentimentele pe care le suscită pot fi contradictorii.
Ascultăm muzică şi atunci când suntem fericiţi şi când suntem trişti, şi când afară e furtună sau soare, şi când ne simţim plini de energie şi când suntem obosiţi, în călătorii, pe plajă, în vacanţe, când învăţăm sau când ne ocupăm de treburile gospodăreşti. Când spunem cuvântul “muzică”, ceva se schimbă instantaneu în starea noastră de spirit, fără a ne gândi neapărat la o anumită melodie. Când primele acorduri ale unui cântec ajung la urechile noastre, corpul simte ritmul într-o manieră naturală, nepremeditată.
Muzica şi emoţiile noastre – un studiu ştiinţific
De-a lungul timpului, dar mai ales în perioada contemporană, oamenii de ştiinţă încearcă să desluşească mecanismele neuronale care guvernează diversitatea stărilor noastre afective, inclusiv legătura dintre muzică şi emoţii. Rezultatele unui astfel de studiu, care a durat opt ani, au fost publicate recent de către un grup de cercetători de la Universitatea din Geneva.
Analizele şi observaţiile lor s-au făcut pe câteva sute de persoane, pasionate de muzică, pentru a putea identifica, în mod cât mai corect, reacţiile emoţionale ale acestora în momentul în care ascultau muzică. Au identificat astfel nouă categorii de emoţii, de la uimire la senzatia de putere, de la starea de calm la bucurie intensă, de la tandreţe la nostagie, de la meditaţie şi calm la agitaţie şi inconfort interior. Au remarcat, de asemenea, că sentimente precum culpabilitatea, ruşinea sau dezgustul sunt absente total în momentul în care se ascultă muzică.
Şi stilurile muzicale au putut fi asociate cu un anumit tip de emoţii. De exemplu, muzica clasică şi jazzul au generat, de regulă, emoţii puternice de nostalgie şi tandreţe, muzica mai agresivă – techno sau cea latino-americană – a provocat mai degrabă euforie, iar în privinţa rock-ului, efectele au fost contrastante, în funcţie de tipurile de personalitate.
Pentru a se merge şi mai departe cu experimentele, reacţiile fizice ale voluntarilor au fost înregistrate şi cu ajutorul unor electrozi, constatându-se, în anumite momente (schimbări de tonalitate, de orchestraţie, intervenţia unui anumit instrument muzical etc.), vârfuri emoţionale, manifestate prin frisoane şi accelerarea ritmului cardiac. Chiar dacă există încă multe necunoscute în privinţa relaţiei dintre muzică şi emoţiile noastre, oamenii de ştiinţă speră că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, muzica va putea aduce, cu adevărat, numeroase servicii în tratamentul terapeutic, o alternativă mai puţin scumpă, în comparaţie cu tratamentele clasice.
Ce este anhedonia “muzicală”? Ce au descoperit cercetătorii în creierul lui Sting?
Când este vorba de muzică şi emoţii, anhedonici sunt cei care nu simt nimic ascultând muzică (aşa cum, la modul general, anhedonia înseamnă incapacitate de a simţi plăcerea în situaţii normale). 3-5% dintre oameni, declară Josep Marco-Pallarés, profesor la Universitatea din Barcelona, sunt anhedonici muzical, nico melodie nu le poate conecta/stimula partea din creier responsabilă cu emoţiile, mai exact, nucleul accumbens, o structură simetrică, situată pe ambele emisfere cerebrale şi care joacă un rol important şi în mecanismele de recompensă, de adaptare la mediu, în efectul placebo, în râs, plăcere, frică.
Sting, celebrul muzician şi interpret de muzică rock clasic, pop-rock, jazz etc, britanic, compozitor şi basist al trupei The Police, la debutul sau, după ce a citit cartea psihologului şi scriitorului canadian Daniel Levitin – This is Your Brain on Music: The Science of a Human Obsession – publicată în 2006, a vrut neapărat să îl cunoască pe autor şi s-a oferit chiar voluntar, într-un experiment care să îi măsoare activitatea celebrală în timp ce ascultă, interpretează sau compune muzica.
Experimentul a constat în analiza mecanismelor neuronale, cerându-i-se lui Sting să compună un fragment de muzică originală, să asculte muzică foarte cunoscută (Britney Spears, Moussorgski, Rolling Stones, Prokofiev etc.) şi să o reproducă şi apoi doar să asculte nişte bucăţi muzicale, din diferite genuri (pop, rock clasic, jazz, R&B, tango clasic, reggae etc.). Rezultatele, publicate în revista Neurocase, au evidenţiat că, în creierul lui Sting, se activau aceleaşi scheme neuronale pentru genuri muzicale aparent opuse, că melodia, în timpul procesului de creaţie, era mai importantă decât ritmul, că nu existau diferenţe semnificative între momentul în care artistul asculta o melodie şi cel în care o reproducea. Pentru a putea generaliza şi teoretiza aceste observaţii, cercetătorii au însă nevoie şi de alte exemple şi de a le compara.
Există o dimensiune universală a relaţiei dintre muzica şi emoţiile noastre?
Muzica şi emoţiile pe care le generează aceasta depind de cultură sau sunt legate doar de structurile noastre cognitive, de alcătuirea noastră biologică? Reacţionăm emoţional numai la muzica pe care o recunoaştem ca aparţinând unei anumite culturi şi care ne este familiară (occidentală, asiatică, africană etc.)? De ce oamenii consacră atât timp şi atâta energie unei activităţi care pare a nu avea niciun scop concret? Sunt întrebări la care nici oamenii de ştiinţă nu au putut să răspundă categoric.
Unii cercetători consideră că muzica, de exemplu, care suscită frică ar putea fi un ecou al mecanismului de apărare la care apelau oamenii primitivi pentru a alunga un pericol – ameninţarea unui animal, zgomotele furtunilor etc. La antipod, efectele unei muzici agreabile ar putea fi reminiscenţe ale amintirilor ancestrale, subconştiente, ale zgomotelor favorabile, plăcute – un susur de izvor, un ciripit de pasăre s.a.m.d. Intensitatea şi tonalitatea sunetelor omului primitiv erau legate strict de putere, forţă, înţelepciune, dragoste, teamă, după caz. Cei care susţin primatul mecanismelor biologice în a explica relaţia dintre muzică şi emoţii, se bazează şi pe constatarea că muzica influenţează secreţia hormonilor de fericire, dar şi de stres.
Pe de altă parte, este de necontestat că muzica şi emoţiile sunt condiţionate de nivelul cultural al unui individ, a asculta o anumită muzică este o chestiune de alegere, nu de instinct. Nu suntem egali în raport cu experienţele muzicale, gusturile diferă, se cizelează sau nu, unii sunt atraşi de dimensiunea estetică a muzicii, alţii mai mult de funcţia ei de socializare şi comunicare.
Muzica stimulează performanţele intelectuale şi fizice – “efectul Mozart”
Când este vorba de muzică şi emoţiile noastre, dar şi de felul în care putem stimula inteligenta şi creativitatea, “efectul Mozart”, de exemplu, este arhicunoscut. În pofida faptului că, în lumea ştiinţifică, efectul Mozart este controversat, totuşi, un studiu recent, publicat în revista Scientific Reports, de către un grup de cercetători chinezi, demonstrează că muzica lui Mozart (mai ales Concertul nr.3 în do major) are un efect benefic, stimulează creşterea numărului de neuroni, ajută la concentrare şi ne face mai creativi.
În mod similar, există şi un “efect Vivaldi”, mai ales partea de început a celor “Patru anotimpuri”, emoţionantă, vibrantă, antrenantă, contribuie la vivacitatea mentală, la sporirea atenţiei şi îmbunătăţirea memoriei.
Muzica, cea clasică îndeosebi, diminuează stresul, oboseala, asigură un somn odihnitor, sporeşte performanta fizică, optimismul, stimulează celulele nervoase, memoria. Singurul fapt dăunător ar putea fi să ne punem în situaţia de a asculta ceea ce nu ne place, ceea ce nu se potriveşte modului nostru de a fi, de a gândi, de a înţelege.
Este evident că distanţa dintre muzica clasică (Mozart, Brahms, Hendel, Beethoven, Bach, Ravel, Haydn, Wagner etc.), jazz, muzica romantică etc., pe de o parte, şi rap underground, hip-hop, house, R&B, latino sau orice “hit de vară”, pe de altă parte, este enormă. Un articol recent, publicat pe deştepţi.ro, care atrăgea atenţia indirect asupra gusturilor muzicale şi asupra unui anumit nivel intelectual şi estetic a stârnit vii controverse, ceea ce este un semn bun, înseamnă că cei mai mulţi dintre noi înţeleg şi pot face diferenţa între valoare şi nonvaloare, inclusiv în muzică.
Nu se poate da o definiţie general valabilă a muzicii de calitate, intervine major problema gustului individual, care depinde de educaţie şi cultură, dar fiecare, în timp, îşi poate găsi, şi în acest domeniu, un sistem de referinţă care sa-l ajute să progreseze.
Albert Einstein şi muzica
Pentru publicul larg, un fapt mai puţin cunoscut este acela că Albert Einstein, genialul autor al teoriei relativităţii, era, în timpul său liber, nu numai un împătimit ascultător de muzică clasică, dar şi un violonist pasionat. “Dacă nu aş fi fost fizician – mărturisea Einstein – aş fi fost probabil muzician; gândesc adesea muzical, îmi văd reveriile muzical, văd toată viaţa mea în forme muzicale… cele mai multe bucurii îmi vin dinspre muzică”.
În 1922, când Albert Einstein a primit Premiul Nobel, marele fizician nu a fost prezent la ceremonie, aflându-se în Japonia, la un Concert dedicat Sonatei Kreutzer, de Beethoven. Avea însă o afinitate pentru muzica lui Johannes Brahms, în special Sonata pentru vioară în G major.
Celebră a rămas şi o altă întâmplare legată de interesul excepţional al lui Einstein pentru muzică. Scriitorul american Jerome Weidman a povestit cum, la vremea când el era încă foarte tânăr şi se considera afon, chiar anhedonic, într-o seară, aşezat din întâmplare lângă Einstein, asista, cu resemnare, la o serată muzicală oferită de un filantrop din New York.
Fizicianul l-a întrebat dacă îi place Bach şi când tânărul scriitor i-a spus că nu înţelege nimic, nu are ureche muzicală, Einstein l-a invitat imediat într-un birou al gazdei şi, cu ajutorul unui disc cu Bing Crosby şi alte bucăţi muzicale, culminând cu Bach, i-a demonstrat tânărului scriitor că doar “avea urechile închise pentru muzică”, probabil din pricina vreunei nefericite experienţe cu vreun profesor care nu a ştiut să-l înveţe să asculte. Seara aceea i-a lăsat lui Weidman o admiraţie totală pentru Einstein şi o pasiune pentru muzica lui Bach, pe care nu a mai părăsit-o niciodată. Când gazda l-a întrebat pe Einstein de ce a lipsit de la serata muzicală, omul de ştiinţă i-a răspuns că s-a angajat, alături de tânărul său prieten, în cea mai importantă activitate de care poate fi capabil un om, aceea de “a-i deschide cuiva o parte din frontiera frumuseţii supreme”.
Pentru Albert Einstein, Frumuseţea a fost primordială în concepţia despre Univers, o Frumuseţe inspirată de “arhitectura şi unitatea interioară”, pe care le-a descoperit în muzica lui Bach şi Mozart. Fără pasiunea pentru muzică, poate că Einstein nu ar fi putut niciodată să înţeleagă, să conexeze, să descopere lucruri care au schimbat lumea şi felul de a gândi despre Univers.
Play-list oferit de specialişti în neurostiinte şi Spotify, pentru a începe ziua în cea mai bună formă
Spotify este o platformă online, care oferă posibilitatea de a rula melodii cu o anumită limită zilnică, săptămânală, lunară sau nelimitat, în funcţie de varianta gratuită sau cu plată. David M. Greenberg, specialist în psihologia muzicii, la Universitatea Cambridge şi Spotify au creat un play-list cu 20 de titluri special alese pentru a ne motiva. Criteriile, formulate la modul cel mai general şi de care ne-am putea folosi pentru a întocmi propriul play-list, în funcţie de gusturile muzicale ale fiecăruia, se referă la faptul că melodiile nu trebuie să fie prea energice de la început, dar să urce “crescendo”, contribuind la o trezire progresivă. Trebuie, obligatoriu, să aibă versuri pozitive, iar ritmul să fie antrenant.
Iată lista primelor 10 melodii, în care se amestecă muzica clasică şi cea modernă, contemporană: Coldplay – Viva La Vida,St. Lucia – Elevate, Macklemore & Ryan Lewis – Downtown, Bill Withers – Lovely Day, Avicii – Wake Me Up, Pentatonix – Can’t Sleep Love, Demi Lovato – Confident, Arcade Fire – Wake Up, Hailee Steinfeld – Love Myself, Sam Smith – Money On My Mind .
Prin urmare, muzica şi emoţiile noastre pot deschide căi nebănuite ale gândirii, inteligenţei, memoriei, creativităţii, sensibilităţii, deci ale personalităţii noastre. Muzica este un drum catre noi însine. Citându-l pe Einstein, “cea mai frumoasă experienţă prin care poate trece un om este de a descoperi partea inefabilă a vieţii, sentimentul profund, care constituie leagănul artei şi al cunoaşterii veritabile”. Muzica şi emoţiile noastre pot fi o astfel de cale. O muzică de bună calitate, de la muzică clasică la cea modernă, cu ritmuri şi armonii la care rezonăm, cu mesaj, o muzică pe care, dacă nu am descoperit-o încă, o putem face de acum încolo.
