Nava lui Tezeu – o problemă filosofică nerezolvată. Cine suntem cu adevărat?

Nava lui Tezeu este o clasică problemă filosofică, un paradox şi o enigmă care ne provoacă la reflecţie, la un alt fel de cunoaştere, mai profund, mai nuanţat, care poate conduce spre conştientizarea limitelor gândirii sau spre un adevăr esenţial pentru existenţa noastră, fie el şi parţial sau doar intuit.

Această problemă filosofică, numită astfel după legenda eroului mitologic Tezeu, ne îndeamnă să reflectăm la ideea identităţii (în timp), relevantă nu doar pentru obiecte fizice, ci și pentru condiţia umană. Când suntem noi înșine și cum putem fi siguri că suntem aceeași persoană în timp, chiar dacă ne schimbăm atât fizic, cât și mental? Este posibil ca lucrurile și ființele să rămână strict identice cu ceea ce sunt? În ce măsură “schimbarea fără schimbare” este/ nu este o contradicţie flagrantă, un nonsens?

Tezeu – câteva repere mitologice

Tezeu este un celebru personaj din mitologia greacă, erou atenian, cel care a ucis Minotaurul – o creatură fabuloasă, jumătate om, jumătate taur, care sălăşluia în marele Labirint de sub palatul din Knossos, construit de către arhitectul Dedal, la porunca regelui Cretei, Minos.

Minotaurul apăruse în Knossos ca pedeapsă pentru că Minos nu respectase o poruncă a zeului Poseidon, aceea de a sacrifica un frumos taur alb în cinstea zeului, ca semn de mulţumire că Poseidon a îndeplinit rugămintea lui Minos ca el, şi nu fratele lui, să ajungă pe tron. Minos a sacrificat un alt taur, dar cum nici un adevăr nu putea rămâne ascuns în fata zeilor, Poseidon s-a înfuriat pentru această înşelăciune şi, drept pedeapsă, a făcut-o pe Pasiphae, soţia lui Minos, să se îndrăgostească de taurul alb, iar rodul dragostei a fost Minotaurul.

Sfătuit de Oracolul din Delphi, Minos îl închide pe Minotaur în Labirint, dar între timp fiul regelui, Androgeus, este ucis de atenieni. Pentru a se răzbuna, Minos porneşte război împotriva Atenei, iese învingător şi, ca tribut, cere ca, la fiecare nouă ani, şapte fecioare şi şapte tineri atenieni să intre în labirint, să fie ucişi de Minotaur.

Când printre tinerii atenieni care urmau să fie ucişi de Minotaur s-a aflat şi Tezeu, fiul regelui atenian Egeu, acesta a promis că va ucide Minotaurul, ceea ce şi reuşeşte cu ajutorul fiicei lui Minos, de care se îndrăgosteşte, Ariadna (călăuzindu-se după firul Ariadnei).

La întoarcerea în Atena, Tezeu a uitat să ridice o pânză albă pe catargul corăbiei, în semn de victorie, aşa cum îi promisese tatălui său, iar regele Egeu, crezând că fiul său a fost ucis de Minotaur, s-a aruncat de pe stânci în valurile mării care, de atunci, se numeşte Marea Egee.

Nava lui Tezeu – de la mitologie la filosofie

Tezeu, în mitologia greacă, este cunoscut şi ca erou fondator, rege mitic al Atenei, venerat de locuitorii cetăţii, participant legendara expediţie a argonauţilor şi cel care a instituit cultul Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a iubirii.

Istoricul şi filosoful grec Plutarh, în cea mai cunoscută dintre scrierile sale, “Vieţile paralele ale oamenilor iluştri”, povesteşte că Nava lui Tezeu, cu care acesta a călătorit în Knossos şi cu care s-a întors biruitor în Atena, ar fi fost păstrată şi îngrijită de atenieni peste 300 de ani, în semn de respect faţă de eroul lor.

În timp, scândurile uzate ale corăbiei au fost înlocuite de mai multe ori, astfel încât lemnul să “strălucească” tot timpul, vâslele au fost schimbate, niciuna dintre părţile navei nu a rămas aşa cum fusese iniţial.

Pornind de la acest context mitic, “Nava lui Tezeu” a devenit o problemă filosofică nerezolvată încă, referitoare la noţiunea de identitate. Întrebarea care se pune este următoarea: Dacă toate scândurile, vâslele, materialele folosite la confecţionarea navei au fost înlocuite, nava mai este aceeaşi?

Prin extindere, dacă toate părțile unui obiect (oricare ar fi acesta) sunt înlocuite, este vorba despre același obiect?

Filosoful englez din secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes, a dus acest paradox – “Nava lui Tezeu” – şi mai departe. Dacă din toate bucăţile de lemn înlocuite pentru a repara corabia şi păstrate s-ar construi o altă corabie, peste mai mulţi ani, peste un secol sau mai mult, care dintre cele două nave ar fi cea adevărată – cea realizată din materialul iniţial sau cea reparată?

O posibilă rezolvare a paradoxului “Nava lui Tezeu” porneşte de la premisa că nu există identitate în timp. Două nave, deși identice în toate celelalte feluri, nu sunt identice dacă există distinct în două perioade diferite de timp. Fiecare navă este un „eveniment” temporal unic.

Nava lui Tezeu – o mare temă filosofică, nerezolvată, despre condiţia umană

Paradoxul “Nava lui Tezeu”, referitor la identitate, l-a preocupat şi pe filosoful grec presocratic Heraclit, cel care era convins că, pentru lucruri şi pentru oameni, schimbarea este un lucru real, iar stabilitatea este iluzorie. Este celebru adagiul lui Heraclit care concentrează o intreagă filosofie de viaţă – “Panta rhei”/ “Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”.

Tot lui Heraclit îi aparţine şi cunoscuta afirmaţie: “Nimeni nu poate traversa de două ori același râu, căci nici omul, nici apa nu vor fi la fel”.

Ca şi lucrurile, ca şi natura şi tot ce există, şi omul se schimbă. Corpul nostru se schimbă în timp, celulele noastre mor și sunt înlocuite treptat, gândurile și valorile noastre, personalitatea se schimbă. Şi atunci, cine suntem? Se schimbă identitatea noastră? Schimbarea fizică implică o schimbare de identitate?

În privinţa lucrurilor, Aristotel considera că anumite proprietăți sunt esențiale pentru acestea, iar altele sunt întâmplătoare. Proprietățile esențiale sunt cele care nu pot fi modificate şi, prin urmare, acestea sunt cele care ar conferi identitate lucrurilor.

Referitor la oameni, John Locke, filosof din secolul al XVII-lea, preocupat de problemele cunoaşterii şi ale societăţii, considera că identitatea unei persoane este dată de memorie şi de conştiinţă şi că, practic, nimeni nu poate deveni altcineva, chiar dacă organismul îmbătrâneşte, gândurile se schimbă, chiar dacă existenţa înseamnă situarea în temporalitate.

Rămânem noi înșine dincolo de schimbări?

Rene Descartes, autorul maximei care a făcut istorie – “Cogito, ergo sum” /“Cuget, deci exist” – credea, la rândul său, că există o “esenţă” a fiinţei, constantă în timp, şi care ar garanta identitatea unei persoane, dincolo de orice schimbare.

Dintr-o altă perspectivă se poate pune însă şi întrebarea care, inevitabil, conduce spre “Nava lui Tezeu”: “În ce sens credem că am avea o identitate fixă, dincolo de un simplu sentiment de continuitate dat de conștiință? Nu se află identitatea noastră, dimpotrivă, în perpetuă evoluție?”.

Ființa noastră este permanent supusă evoluției biologice, dar și circumstanțelor istorice, culturale și sociale. O viață este o succesiune de perioade, în care individul nu mai este același care a fost și nu mai este cel care va fi. Totodată suntem obișnuiți să măsurăm timpul în evenimente cheie care ne-au marcat și de care ne vom aminti mereu.

Putem călători și descoperi noi moduri de viață, întâlnim oameni cu gânduri și obiceiuri pe care nu le cunoșteam, putem forma o familie, pierdem pentru totdeauna pe cineva drag, descoperim iubirea sau ura etc. Toate acestea ne vor schimba, fără ca noi să ne dăm seama. Schimbarea apare, așadar, ca un fapt fundamental al existenței, inseparabil de timp. Cum la fel de adevărat este că timpul nu are “realitate” decât în prezenţa unei conştiinţe care să-l perceapă.

Nava lui Tezeu în context contemporan

Dacă “Nava lui Tezeu” este o temă filosofică veche de când lumea, care a stârnit, de-a lungul veacurilor, nenumărate controverse, psihologia contemporană nu numai că nu clarifică problema identităţii, ci o proiectează într-o zonă de şi mai mare ambiguitate.

Din perspectivă psihologică, “identitatea” este “ideea de sine”, unicitatea și individualitatea care face ca o persoană să fie distinctă de celelalte. Dar nimeni nu a răspuns categoric, cu argumente, dacă identitatea este un dat natural, caracterizat de criterii imuabile și presupus obiective sau dacă este o rezultantă a mai multor factori care acţionează şi modelează în timp. Sau, poate, cum susţinea psihiatrul şi psihanalistul Jacques Lacan, identitatea noastră este suma reprezentărilor pe care cei din jur le au despre noi.

Paradoxul “Nava lui Tezeu” într-un popular serial de televiziune

La inceputul anului 2021, cunoscuta companie americană de producție de film și televiziune, “Marvel”, care este o subsidiară a Walt Disney Studios, a lansat un popular serial de televiziune, “Wanda Vision”, in care abordeaza chiar controversata tema filosofică “Nava lui Tezeu”.

În serialul TV, personajul numit Vision, este un synthezoid: are un corp cu o minte creată din inteligența artificială. La fel ca „nava” din Paradoxul lui Tezeu, Vision își pierde corpul, dar amintirile sale trăiesc într-o copie a acestuia. Vechile “componente” ale corpului lui Vision sunt reasamblate pentru a crea un al doilea personaj, “White Vision” (“Viziune Albă”). Această “Viziune Albă” are materia originală, dar nu și amintirile, in timp ce Vision are un corp nou, dar păstrează amintirile.

Serialul de televiziune include și teoria lui Thomas Hobbes, care pune sub semnul întrebării dualitatea identității. Vision întreabă: “În al doilea rând, dacă acele scânduri vechi sunt restaurate și reasamblate, fără putregai, aceasta este nava lui Tezeu?”. White Vision ii răspunde cu aplicarea paradoxală a teoriei tranzitivității: “Ambele sunt adevărata navă.”

Prin urmare, cele două cele doua personaje – Vision si White Vision – unul cu amintirile și un corp diferit, și cealălalt care nu are amintirile, dar are corpul original, par a fi una și aceeași ființă. Dar acest lucru este imposibil pentru că există două personaje care se identifică diferit.

Primul personaj, Vision, încearcă să propună o soluție: “Poate că putregaiul sunt amintirile, uzura călătoriilor, lemnul atins de Tezeu însuși”. Insă acest lucru arată că, probabil, nici nava originală a lui Tezeu nu este, deoarece originalul există doar în memoria lui Tezeu și a oamenilor care au întâlnit prima navă.

Un indemn la reflecţie…

Ca toate paradoxurile, “Nava lui Tezeu” nu are un răspuns fără echivoc, dar ne îndeamnă la reflecţie. Pe măsură ce ne maturizăm, evoluăm, devenim oare “replici” ale eului nostru, precum “Nava lui Tezeu”, reparată până la a nu mai păstra nimic din varianta originală?

“Nava lui Tezeu”, spunea Thomas Hobbes, ar fi putut rămâne identică cu ea însăși numai dacă ar fi rămas la ţărm, întreținută constant. Dar noi, oamenii, care suntem într-o continuă “călătorie”, învăţând, schimbându-ne gusturile, obiectivele, valorile, putem rămâne identici cu noi înşine, inconfundabili, irepetabili, aceiaşi?