“Noaptea de Sânziene”, de Mircea Eliade, şi “Nopţile de Sânziene”, de Mihail Sadoveanu, sunt două romane foarte diferite ca scriitură şi ca viziune artistică, dar pe care le uneşte trimiterea la acelaşi arhetip, cel legat de semnificaţiile mitologice şi simbolice ale “Nopţii de Sânziene”, precum şi situarea sub semnul realismului magic.

Despre Sânziene, în folclorul românesc, se spune că sunt “zâne” din categoria Ielelor, cu statut oarecum incert, probabil foste preotese ale vreunei zeităţi dacice, care trăiesc singuratice prin păduri, având o mare forţă de seducţie, care nu fac rău oamenilor decât dacă sunt surprinse în Noaptea de Sânziene, când dansează prin poieni sau pe malul râurilor, goale sau acoperite de valuri transparente. Bărbaţii care le-ar zări în astfel de momente, spun tradiţiile, ar rămâne pociţi fizic pentru toată viaţa.

Flori de sanziene, Sursa: click.ro
Flori de sanziene, Sursa: click.ro

Mircea Eliade, în monumentala lucrare “Istoria credinţelor şi a ideilor religioase”, explică etimologia cuvântului “Sânziene” punându-l în relaţie cu “Sancta Diana” de la Sarmizegetusa (din care a derivat cuvântul “Sânziana”), din aceeaşi arie lexicală făcând parte şi termenul “zânatic” (dianatic) – “posedat de puterea zeiţei Diana”.

Realismul magic este conceptul care, în literatură, denumeşte un tip de proză în care graniţa dintre istorie şi ficţiune, timp sacru şi timp profan, dintre memoria individuală (afectivă) şi cea colectivă se află într-o perpetuă mişcare, realul şi fictivul reinventându-se reciproc, reimprospătându-se, pe măsură ce sunt parcurse, evocate, rememorate, fiecare purtând germenele unei schimbări semnificative.

Deşi realismul magic, în cultura universală, a fost cultivat, în diverse forme, în toate marile epoci (antichitate, Evul Mediu, Renaştere etc.), totuşi, literatura secolului al XX-lea a adus în atenţia cititorului acest fel de proză, în special prin scrierile latino-americanilor Gabriel Garcia Marquez (“Un veac de singurătate”, “Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet” etc.), Miguel Angel Asturias (“Oameni de porumb”), Alejo Carpentier (“Paşii pierduţi”), dar şi prin prozele europenilor Dino Buzzati (“Deşertul tătarilor”), Frantz Kafka (“Metamorfoza”), Gunter Grass (“Toba de tinichea”) etc.

În literatura română, scriitori precum Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade se înscriu pe direcţia realismului magic, primii doi mai apropiaţi de direcţia tradiţionalistă, creând personaje care se mişcă înlăuntrul unui tipar prestabilit, importantă fiind mereu atmosfera susţinută de un discurs narativ stilizat, elaborat îndelung, cel din urmă rezonând cu marile teme ale literaturii moderne – timpul, singurătatea, căutarea obsesivă a identităţii, iubirea, destinul, trăirea autentică – şi optând, în stratul de adâncime al textului, pentru o mare densitate de simboluri plurivalente şi pentru personaje complicate, care parcurg experienţe iniţiatice.

Mircea Eliade – “Noaptea de Sânziene”

Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene
Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene

Romanul “Noaptea de Sânziene”, de Mircea Eliade, scris între anii 1949 – 1954, a fost publicat pentru prima dată, în 1955, în limba franceză, la Paris, acolo unde scriitorul s-a stabilit începând cu 1945 (ulterior, în 1956, s-a mutat la Chicago, fără a se mai întoarce vreodată în ţara natală). Titlul ediţiei franceze era “Foret interdite”, iar romanul a fost publicat şi în limba română, în 1971, tot la Paris, într-un tiraj redus.

Miturile legate de solstiţiul de vară, “Noaptea de Sânziene”, în mod special, au fost o constantă în preocupările lui Mircea Eliade, fie că este vorba de opera sa ştiinţifică, fie de cea literară, după cum autorul însuşi consemnează în “Jurnalul” său, în dreptul datei de 21 iunie 1949: “Solstiţiul de vară şi Noaptea de Sânziene îşi păstrează pentru mine toate farmecele şi toate prestigiile. Se întâmplă ceva şi ziua aceasta mi se pare nu numai cea mai lungă, ci pur şi simplu alta decât cea de ieri sau de mâine”. Mai târziu, în febra căutărilor pentru construcţia cărţii, Eliade adăugă în acelaşi “Jurnal”: “Destinul, timpul, revelaţiile de ordin suprafiresc, toate se arată în romanul meu prin prezenţa mai mult sau mai puţin reală a unei maşini”.

Mircea Eliade, Foret interdite
Mircea Eliade, Foret interdite

Acţiunea cărţii pe care însuşi autorul o consideră a fi “capodopera sa”, susţinută de un număr mare de personaje, acoperă 12 ani, cu întoarceri în timp, “12 ani de realitate românească”, despre care Eliade mărturiseşte că a vrut să-i zugrăvească din ceea ce a văzut el însuşi sau din ceea ce a auzit de la alţii, lăsându-se dus de imaginaţie “spre a regăsi, ca într-un vis, acea epocă paradisiacă a Bucureştiului tinereţii sale”.

Personajul principal al romanului este Ştefan Viziru, în vârstă de 34 de ani, cu “un fel straniu, aproape misterios de a fi”, căsătorit, îndrăgostit de soţia sa, Ioana, el este din categoria celor care cred în hierofanii (manifestări ale sacrului în profan). În după-amiaza din 23 iunie 1936, în ziua solstiţiului de vară, este cuprins de un sentiment ciudat, de un dor de nestăvilit de a revedea locurile copilăriei, din pădurea Băneasa, unde o întâlneşte pe tânăra şi frumoasa Ileana, moment de la care simte că viaţa sa “şi-a pierdut înţelesul”.

În planul de suprafaţă al naraţiunii, “Noaptea de Sânziene” poate fi citit ca un roman realist, cu evenimente verosimile, în care atmosfera Bucureştiului, din perioada 1936-1948, este redată cu multă acurateţe.

Mircea Eliade, romanul Noaptea de Sânziene
Mircea Eliade, romanul Noaptea de Sânziene

În dimensiunea realismului magic, însă, apar o serie de experienţe ciudate, în care planurile temporale se intersectează, toate episoadele trădând dorinţa obsesivă a protagonistului de a ieşi din timp, fie pentru a regăsi starea de beatitudine a copilăriei, fie pentru a se împlini într-o iubire supremă, care, până la urmă, se dovedeşte a fi posibilă numai în vis, în imaginaţie sau dincolo de moarte. De altfel, toate personajele cărţii se definesc prin felul în care se raportează la timp.

Există în roman, printre multe alte simboluri, unul central, care oferă, într-un fel, cheia înţelegerii acestei cărţi şi a destinului personajului principal – “Camera Sambo”, despre care Ştefan Viziru mărturiseşte: “În Sambo simţeam că nu mai trăiesc aşa cum trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea asta fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambo, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i calcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată, o asemenea fericire, în nicio biserică, în niciun muzeu; nicăieri şi niciodată”.

Citește și:  Bacalaureat 2019, proba scrisă la Limba şi literatura română – câteva sugestii pentru rezolvarea corectă a subiectelor
Mircea Eliade, romanul Noaptea de Sânziene
Mircea Eliade, romanul Noaptea de Sânziene

Pe Ileana, pe care o visează adesea, o caută fără încetare, o regăseşte după 12 ani, tot în Noaptea de Sânziene, dar într-un alt loc, în pădurea Royaumont, de lângă Paris. Ar vrea să o păstreze pentru totdeauna, să trăiască de-a pururi tânăr, ca în basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. În final, experimentează pentru o clipă senzaţia unei fericiri de nedescris, cea după care tânjise toată viaţa şi mărturiseşte că: “Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de ajuns”.

Capitolul final, în care protagonistul se eliberează de timp, rămâne în zona semnificaţiilor simbolice, prin sugestia credinţei, specifică folclorului românesc, că, pentru cine ştie să înţeleagă, cerurile se deschid şi că o clipă din viaţa aceasta poate dura cât o eternitate.

Indirect, romanul “Noaptea de Sânziene”, de Mircea Eliade, este şi o pledoarie pentru libertate, o libertate interioară, singura care contează cu adevărat, şi care poate fi păstrată chiar şi când timpul istoriei este ostil, chiar şi atunci când personajul pare învins în căutarea labirintică a sensului vieţii: “Timpul poate ataca chiar revelaţiile de dincolo de el, le poate ataca, macera încetul cu încetul şi, în cele din urmă, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare”.

Mihail Sadoveanu – “Nopţile de Sânziene”

Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu

Romanul “Nopţile de Sânziene”, de Mihail Sadoveanu, a fost publicat, pentru prima dată, în 1934, aşadar cu aproximativ două decenii înaintea romanului lui Mircea Eliade, care face trimitere la acelaşi mit. În spiritul tradiţionalist al prozei sadoveniene, cartea opune două civilizaţii: una veche, autohtonă, cu oamenii locului văzându-si de rosturile lor, si al cărei simbol este Pădurea Borzei, un spaţiu sacru, înţesat de taine, despre care pădurarul Neculai Peceneaga, ocrotitor şi paznic, spune că: “asta-i pădure apărată de Dumnezeu […]. Dacă n-ar fi apărată, n-ar fi stat până acuma în picioare”, şi alta nouă, ai cărei exponenţi sunt urmaşii familiei de boieri Mavrocosti, printre ei, prinţul Lupu Mavrocosti, pasionat de aeroplane, şi prietenul său, inginerul francez Antoine Bernard, care, în dorinţa şi nevoia de profit, pun la cale vânzarea şi defrişarea pădurii, din care “s-ar putea scoate multe milioane”.

Oamenii vechi ştiu că, în poiana numită “La paraclis”, în Noaptea de Sânziene, când cerurile se deschid, “la miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, când stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care, dintr-odată, toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmăsarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat”.

În virtutea unei legături ancestrale inre om şi natură, într-o atmosferă care, adeseori, depăşeşte limitele verosimilului, în care forţe misterioase intervin pentru a se opune intenţiei distructive a străinilor, şi în condiţiile în care oamenii locului refuză să participe la distrugerea pădurii şi la încălcarea obiceiurilor lor, intenţia francezului eşuează, forţa apărătorilor Borzei părând a veni din chiar spiritul locului – “în Borza stau stihiile veşnice“.

Mihail Sadoveanu pe Valea Frumoasei
Mihail Sadoveanu pe Valea Frumoasei

În diversele planuri epice, Mihail Sadoveanu ştie să surprindă, cu subtilitate, şi alte aspecte ale “rezistenţei” la noua lume, opusă celei arhetipale, în care vina unui “strămoş pe cal alb” trebuie răscumpărată prin luptă pentru reaşezarea lumii sub semnul echilibrului.

Dincolo de acţiune, personaje, conflicte, ceea ce atrage în romanul sadovenian “Nopţile de Sânziene” este atmosfera de ritual şi ceremonial, haloul cuvintelor, în care reverberează înţelesuri adânci, “o carte de iniţiere, așa cum sunt acele texte de teatru chinezesc în care se arată publicului cum cineva a furat sau apărat luna, scenarii invariabile ca gestică și muzică, jucate neschimbat de sute de ani ”, după cum sublinia criticul literar Mihai Ungheanu.

Ion Rotaru, în cartea “O istorie a literaturii române” de la origini până la 1984, consideră că romanul lui Mihail Sadoveanu, “Nopţile de Sânziene” l-ar fi influenţat pe Mircea Eliade în scrierea romanului său, “Noaptea de Sânziene”, în care un personaj, scriitorul Ciru Partenie, îl reprezintă chiar pe Sadoveanu. Ciru Partenie, un fel de dublu al autorului, este cel care, în romanul eliadesc, pare a se sustrage timpului istoric, cel pentru care “natura începe să devină nu numai transparentă, ci și purtătoare de valori”.

Deşi atât de diferite, cele două romane converg spre un arhetip – Noaptea de Sânziene – căruia i se subordonează o mulţime de simboluri, toate ilustrând condiţia umană, supusă timpului, la graniţa vulnerabilă dintre realitate şi mit, dintre sacru şi profan, personajele căutând, în diverse feluri, sensul destinului şi al rostului în lume.

Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le […] Unii spun că noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească…” (Mircea Eliade)

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

1 COMENTARIU

  1. Foarte interesanta interpretarea ! Mircea Eliade a fost in toate scriirile lui putin mistic. Mi-a placut mult !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.