Pe data de 6 martie 1927, asadar, in urma cu 87 de ani, la Aracataca, in Columbia, s-a nascut Gabriel García Marquez – cel care avea sa devina unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului al XX-lea. Opera sa reprezinta un adevarat arhetip al „realismului magic”, un univers in care granita dintre existenta si proiectia ei in opera , intre memoria individuala (mai ales cea afectiva) si cea colectiva, intre timpul sacru si timpul trait, intre istorie si literatura, este intr-o continua miscare, cele doua dimensiuni (realul si fictivul) reinventandu-se si reimprospatandu-se reciproc, purtand, fiecare, germenele unei schimbari esentiale, pe masura ce sunt parcurse, rememorate, evocate. 
Intrebat, la un moment dat, de ce europenii par a aprecia dimensiunea „magica” a scrierilor sale, ignorand, in mare masura, realitatea pe care o evoca (aceea a lumii careia scriitorul ii apartine prin nastere), Marquez a raspuns ca, probabil, „rationalismul” lor (al europenilor) „ii impiedica sa vada ca realitatea nu se limiteaza la pretul rosiilor sau al oualor din piata”.
Capodoperele lui Garcia Marquez sunt: Un veac de singuratate (saga familiei Buendia, in fascinantul tinut Macondo), Toamna Patriarhului (roman inspirat de dictatorul Marcos Perez Jimenez, in realitate un fel de portret simbolic al tuturor dictatorilor latino-americani), Cronica unei morti anuntate (cu un subiect construit in jurul asasinarii lui Santiago Nasar), Dragostea in vremea holerei (relatand doua povesti de dragoste atipice), Generalul in labirintul sau (roman despre Simon Bolivar, supranumit Libertador, Presedintele Boliviei si al Marii Columbii – o confederatie politica si militara a tarilor latino-americane iesite de sub dominatia spaniola) etc. Universul imaginar al acestor romane este marcat, dupa cum insusi autorul a marturisit, in nenumarate randuri, de marile mituri ale spatiului latino-american, mituri pe care le-a auzit, inca din copilarie, de la bunicii care l-au crescut.
„Povestile” copilariei si ale adolescentei sunt cele care i-au cladit personalitatea creatoare si au fost valorificate, spune scriitorul, cu spontaneitate, magicul si realul suprapunandu-se dupa o logica intrinseca si nu neaparat dupa sofisticate tehnici narative. Bunicul, caruia i se spunea „Papa Lelo” (Colonelul), era un veteran al Razboiului de o mie de zile (Guerra de los Mil Días), razboi civil dintre liberalii si conservatorii columbieni, Papa Lelo fiind el insusi liberal si considerat un adevarat erou, foarte respectat la vremea lui. Pe de alta parte, bunica, Tranquilina Iguaran Cotes, a marcat copilaria lui Gabriel Garcia Marquez, prin maniera inconfundabila de a povesti lucruri iesite din comun, terifiante – premonitii, istorii cu fantome, profetii – „in modul cel mai natural”. Ea pare a fi principala „sursa” pentru predilectia, de mai tarziu, a scriitorului, de a surprinde realitatea sub semnul magicului, al superstitiei, al supranaturalului, prin alunecarea subtila si continua de la evenimentul credibil, la ceea ce se ascunde in planul de adancime al naratiunii, intr-un stil firesc, menit sa-i creeze si cititorului o atitudine similara. Peste toate acestea s-au suprapus lecturile din scriitorii sai preferati – Kafka, William Faulkner, James Joyce, Alvaro Mutis Jaramillo (scriitorul mexican care l-a si incitat pe Marquez in scrierea si publicarea primului sau roman – Frunze uscate (titlul original, La Hojarasca), din 1955.
Un rol major in devenirea, ca scriitor, a lui Marquez, l-a avut si activitatea jurnalistica, cea care l-a ajutat sa fie mereu in contact cu realitatea imediata. Din acest punct de vedere, perioada cea mai interesanta pare a fi fost cea petrecuta in Europa de Est, alaturi de Plinio Mendoza (tot scriitor columbian), rastimp in care a scris o serie de articole despre „cortina de fier” (granita clara dintre statele aflate, la data respectiva, sub influenta sovietica, si cele din Europa Occidentala). In 1958, la Caracas, Marquez asista la fuga dictatorului venezuelean Marcos Perez Jimenez si scrie o serie de alte articole despre rolul bisericii in inlaturarea lui Jimenez si a regimului sau. A lucrat, de asemenea, pentru mai multe agentii de publicitate si a scris si cateva scenarii de film.
Temele recurente ale scrierilor lui Marquez sunt solitudinea, iubirea si moartea, pe care destinul niciunui individ sau colectivitati nu le poate ocoli, dar pe care fiecare le traieste si le exprima in felul sau. Macondo, spatiul imaginar in care se desfasoara intreaga actiune din romanul Un veac de singuratate (in care se nareaza intreaga poveste a locului, de la intemeiere, pana la sfarsitul tragic, dar care apare si in alte scrieri ale lui Marquez) nu este atat un spatiu geografic ( desi modelul este, clar, Aracataca) ci, mai ales, spune scriitorul, „o stare de spirit”, un univers simbolic, suport si generator perpetuu al vocatiei sale creatoare. Despre singuratate, Marquez marturisea ca este convins ca aceasta deriva, in primul rand, din faptul ca oamenii sunt tentati sa interpreteze si sa isi traiasca viata nu dupa cum ar dori, ci dupa niste „scheme de gandire” (impuse de societate, traditie, conditionari personale), ceea ce ii face din ce in ce mai putin liberi, mai neintelesi, mai tristi, captivi in propria existenta.
In 1982, Gabriel Garcia Marquez a primit Premiul Nobel pentru literatura, fiind primul columbian caruia i s-a decernat o asemenea distinctie si al patrulea scriitor latino-american, laureat Nobel, dupa Gabriela Mistral, Miguel Angel Asturias si Pablo Neruda. I-au succedat scriitorul mexican Octavio Paz (in 1990) si Mario Vargas Llosa (in 2010). La ceremonia de decernare a Premiului Nobel, Marquez a venit imbracat in liquiliqui (vesmant alb, traditional, din Columbia, cu incaltaminte neagra), ceea ce nu a fost pe placul tuturor. Discursul tinut cu acest prilej s-a intitulat Singuratatea Americii Latine. Gabriel Garcia Marquez locuieste, in prezent, in Mexic. In1999 a fost diagnosticat cu un cancer limfatic, fiind tratat, cu succes, intr-o clinica din Los Angeles. Aceasta imprejurare a vietii sale l-a determinat sa se apuce sa scrie o carte autobiografica, primul volum aparand in 2002, sub titlul A trai pentru a povesti (Vivir para Contarla). In 2004 a mai publicat Memorias de mis putas tristes (Amintirile curvelor mele triste) – o poveste de dragoste intre un barbat in varsta de 90 de ani si o tanara de 14 ani, care a starnit vii controverse in Iran, cartea fiind interzisa, in tara respectiva, dupa ce se vandusera in jur de 5000 de exemplare, Del amor y otros demonios (Despre dragoste si alti demoni), iar in 2010 – Yo no vengo a decir un discurso (Nu vin sa tin un discurs).
In 2012, presedintele rus Dmitri Medvedev l-a decorat pe Gabriel Garcia Marquez cu „Ordinul de Onoare”, pentru „contributia adusa la intarirea prieteniei intre Rusia si America Latina”, Marquez fiind cel mai popular scriitor latino-american, in Rusia, gratie romanului Un veac de singuratate.
O exceptionala biografie a lui Gabriel Garcia Marquez, pe buna dreptate considerat „Patriarhul” literaturii latino-americane, a fost scrisa de catre Gerald Martin, criticul si istoricul literar columbian adunand informatii timp de sapte ani. Cartea, publicata in 2008, se numeste „Gabriel Garcia Marquez. O viata” si a fost tradusa si in limba romana, in 2009.
