Dupa unii istorici, anul 1118 marca aparitia primului ordin militar calugaresc, cel al Templierilor. Astfel, in peisajul social al Europei apare calugarul cavaler (care era izolat si ascet) si cavalerul (plin de curaj si implicat in viata cotidiana a societatii).

Ordinul Templierilor a fost creat pentru a lupta in Orient, alaturi de armatele feudalilor laici, in cadrul cruciadelor si pentru a asigura securitatea calatorilor europeni care se indreptau spre aceasta zona.

Structura Ordinului s-a conturat in mod treptat, pana in anul 1216, cand s-a definitivat si regulamentul de organizare. In fruntea sa se afla un mare magistru, ales pe viata si care raspundea doar in fata papei. El era numit de 13 electori, proveniti din cele mai insemnate asezaminte ale templierilor. Marele magistru era ajutat de mai multi dregatori, intre care mai importanti erau senesalul (se ocupa de administrarea bunurilor ordinului) si maresalul (raspundea de problemele militare).

Ordinul Templierilor isi recruta membrii din randul nobilimii mici si mijlocii. Novicele, pentru a fi primit trebuia sa fie un om liber. In momentul admiterii sale, novicele trebuia sa specifice daca a intrat ca nobil (cavaler) sau ca membru de rand. Ordinul Templierilor a acceptat in randurile sale si pe cavalerii ratacitori, acei marginalizati ai societatii, riscand ca acestia sa aduca indisciplina, haosul si practicile celor certati cu legea. Dar, aplicand cu fermitate regulamentul si folosind puterea de influentare a celorlalti membri, conducatorii Ordinului au reusit sa-i disciplineze pe noii sositi, castigand astfel buni razboinici, pe care i-au folosit in timpul cruciadelor.

Tot din necesitati practice, s-au putut alatura templierilor si membrii casatoriti, aspect mai putin obisnuit, caci papa Grigore VII (1073-1085) impune celibatul tuturor slujitorilor bisericii catolice.

Templierii erau obligati sa poarte insemne distinctive, cu o anumita semnificatie medievala, unde costumul si gestul deosebeau rangul social al oamenilor.

Bine inarmati si echipati, temeinic instruiti, templierii au obtinut in confruntarile militare cu statele islamice succese remarcabile, net superioare celor repurtate de armatele feudalilor occidentali, ilustrandu-se mai ales in timpul cruciadelor a treia si a patra. Regalitatea si nobilii din diverse tari europene i-au acordat numeroase danii, pretuindu-le vitejia dovedita pe campul de lupta si viata austera care i-a caracterizat la inceputul existentei Ordinului. Acumularea unor bogatii sporite in mainile templierilor, mai ales dupa ce cruciadele s-au transformat tot mai mult intr-o vasta intreprindere comerciala, a starnit invidia capetelor incoronate. Simpla insiruire a tarilor europene, unde Ordinul a stapanit pamanturi – Franta, Tarile de Jos, Spania, Portugalia, Italia, Germania si Anglia, arata cat de mult se intinsese puterea lor.

Pe fondul nemultumirii generale manifestate de toate categoriile sociale fata de ordinile calugaresti ce se imbogatisera de pe urma cruciadelor, regalitatea franceza aflata in plin efort de centralizare a inscenat un proces templierilor. Acuzatiile pe care regele Filip cel Frumos le-a adus in anul 1307 Ordinului, au constituit doar pretextul care i-a permis sa inlature cel mai puternic instrument al autoritatii papale. In plus el a sperat sa puna mana pe comoara Ordinului. Dupa un proces, templierii au fost condamnati si principalii reprezentanti arsi pe rug. Sfarsitul oficial al Ordinului Templierilor a fost marcat de bula papala (act oficial) de desfiintare din anul 1309. Templierii nu au cunoscut in toate tarile europene aceeasi tragica soarta ca in Franta. Chiar daca au fost judecati si deposedati de bunurile lor, ei au reusit cel mai adesea sa scape cu viata.

Citește și:  Yeti - omul zăpezilor. O fiinţă necunoscută sau o farsă de excepţie
Cavalerii templieri, Foto: wonderinspirit.wordpress.com
Cavalerii templieri, Foto: wonderinspirit.wordpress.com

Astfel Ordinul Templierilor si-a scris istoria si a inceput legenda lui.

In anul in care a fost ars pe rug ultimul mare magistru al Ordinului, Jacques de Molay (1314), au murit si papa Clement V (1305-1314) si regele Frantei Filip cel Frumos. In anul 1780, episcopul de Copenhaga, Frederic Munter, afirma ca a descoperit un ,,Regulament al Ordinului” care confirma acuzatiile aduse templierilor. Pe baza acestui document s-a lansat ipoteza supravietuirii Ordinului in cadrul unor societati secrete. Abia dupa Primul Razboi Mondial s-a demonstrat ca Frederic Munter lansase un act fals.

S-au facut eforturi pentru gasirea fabulosului tezaur al templierilor si ele pareau a se fi incheiat in anul 1970. Atunci Gerard de Sede in cartea sa ,,Templierii sunt printre noi” lansase zvonul ca tezaurul se afla in Castelul Gisors si au fost descoperite 30 de lazi care contineau mult cautata comoara, dar entuziasmul s-a spulberat repede. Cercetate cu atentie, cele 30 de lazi s-au dovedit a fi pline doar cu plumb.

Templierii au urmarit in mod permanent sa-si grupeze pamanturile in domenii cat mai intinse, avantajele obtinute erau atat de natura economica, cat mai ales de natura politica, Ordinul Templierilor s-a transformat intr-un adevart ,,stat in stat”, constituind o adevarata amenintare pentru procesul de centralizare politica, aflat pe atunci in plina desfasurare in unele state europene. Pentru a-si realiza scopul ei au apelat la metode incorecte: falsificarea testamentelor, santajarea vaduvelor si a minorilor, cumparari silite prin impunerea pretului dorit de ei. Asemenea abuzuri din partea lor s-au inmultit mai ales din a doua jumatate al sec. al XIII-lea.

Tot din dorinta de a se imbogati si de aduna sume cat mai mari, Ordinul Templierilor a cautat sa introduca pe intinsele sale domenii plata darilor in bani in locul celei in natura sau in munca. Templierii au contribuit la dezvoltarea unui sistem financiar de tip mai modern. Ei erau cunoscuti in acele timpuri de ,,bancherii Occidentului”. Banii lor erau depozitati la New Temple din Londra.

Dar templierii nu s-au multumit doar cu o gestiune pasiva. Ei au acordat imprumuturi si mai ales au girat depozitele clientilor lor, care au putut sa-si deschida adevarate conturi curente la bancile Ordinului. Platile se efectuau prin simple scrisori adresate trezorierului. Astfel se intampla la Banca Temple din Paris. Si tot in bancile templierilor au fost depozitate, partial ca in Anglia, sau in totalitate ca in Franta, tezaurele unor regate europene.

Dupa esecul cruciadelor, Ordinul Templierilor nu a dat dovada pe plan politic de aceeasi capacitate de adaptare si abilitate pe care le dovedise in domeniul economic. Realizarile Ordinului pe plan economic si financiar au supravietuit insa, unele dintre ele au ajuns pana in zilele noastre.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.