Multe palate şi castele din România se află astăzi în ruină, autorităţile dând dovadă de nepăsare – este şi cazul Palatului Cantacuzino de la Floreşti, judeţul Prahova. Cândva un palat admirat de toată ţara, astăzi el este admirat doar de cei care vin la sanatoriul TBC, aflat lângă ruinele palatului, şi de cei care aud povestea nefericită a lui şi vor să îşi imagineze cum arată el la începutul secolului al XX-lea.
Palatul poartă numele lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, prinţul care l-a construit pentru a-l dărui nepoatei sale, Alice, faţa lui Mihail G. Cantacuzino. Palatul a fost supranumit Palatul Domniţei, dar şi Micul Trianon, pentru că arhitectul care s-a ocupat de proiect s-a lăsat inspirat de castelul cu acelaşi nume din grădina Palatului Versailles, Franţa.
Gheorghe Grigore Cantacuzino era poreclit Nababul, pentru că avea o avere impresionantă. El a mai construit alte două palate care i-au purtat numele – unul în Buşteni şi unul în Bucureşti (astăzi, Muzeul Național „George Enescu”).
Palatul Cantacuzino de la Floreşti a fost proiectat de arhitectul Ion Berindey care colaborase cu Gheorghe Grigore Cantacuzino pe vremea când cei doi lucrau împreună la Ministerul de Interne. De altfel, Berindey este cel care a proiectat şi palatul din Bucureşti. Arhitectul a ales stilul eclectic, influenţat însă de cel neoclasic şi cel rococo. Lucrările de cosntrucție s-au desfăşurat într-un timp destul de scurt, acest lucru datorându-se în special tehnicilor nou-apărute în acea perioadă.
Astfel, lucrările au început în anul 1911 şi, doi ani mai târziu, Palatul Cantacuzino mai avea nevoie doar de finisajele interioare. Însă în acelaşi an a murit Gheorghe Grigore Cantacuzino, iar fiul său, Mihail, nu a vrut să le continue.
Palatul a fost ridicat din cărămidă, exteriorul fiind placat cu travertin. La fel ca Micul Trianon, palatul din Floreşti era dispus pe trei nivele, adică demisol, parter şi etaj.
Faţada principală a clădirii era asemănătoare cu cea a clădirii din Franţa: au fost construite zece coloane în stil neoclasic, fiind grupate pe perechi. Pe faţada sudică, la nivelul etajului, a fost sculptat blazonul familiei încadrat de doi îngeri. Apoi, exteriorul se remarcă prin ancadramentele ferestrelor din calcar de Albeşti, decorate cu alte motive pentru fiecare nivel.
Interiorul şi domeniul care înconjurau Palatul Cantacuzino de la Floreşti nu se lăsau nici ele mai prejos. Numai parterul avea 15 camere, una dintre ele fiind destinată Sălii de Onoare care avea o suprafaţă de 70 m². În jurul palatului, au fost plantaţi mai mulţi arbuşti rari, unii dintre ei fiind încă acolo.
De asemenea, în faţa clădirii fusese amanejat un bazin cu apă, dar şi terase amenajate în trepte care coborau spre râul Prahova. Urmele lor sunt vizibile chiar şi astăzi, iar prin curte pot fi văzute şi fragmente ale unor statui de piatră care împodobeau grădina.
Domeniul Palatului Cantacuzino de la Floreşti se întinde pe 150 de hectare, şi, la sute de metri distanţă de clădire, pot fi văzute ruinele zidurilor care delimitau terenul şi ruinele unor porţi de intrare.
Porţile de intrare erau folosite de caleşti, iar poteca pe care mergeau acestea este delimitată de copaci foarte înalţi. Tot în parc, lângă palat, se află castelul de apă, care are 30 de metri înălţime şi care, la fel ca palatul, a fost declarat monument istoric. Din păcate, accesul în el este unul greoi, pentru că este plin de gunoaie. Castelul este o imitaţie a Turnului Chindiei din Târgovişte.
Decăderea Palatului Cantacuzino de la Floreşti a început după ce Gheorghe Grigore Cantacuzino a murit. Palatul a fost moştenit de Mihail Cantcauzino, însă acesta nu a finalizat proiectul, ci a pus lacăt pe uşile sale. Cele două războaie mondiale şi cutremurul din 1940 au avut un efect devastator: nemţii au furat sobele de teracotă şi cuprul de pe acoperiş, iar ruşii au furat tot ce au găsit de valoare.
În anul 1945, Alice Cantacuzino moşteneşte, în sfârşit, palatul şi încearcă să-l salveze, intervenind pe lângă Comisiunea Monumentelor Istorice pentru a-l lua sub administraţie. Comisiunea a fost de acord, împinsă de frumuseţea locului şi de valoarea istorică, având în vedere câte personalităţi au trecut pe la Floreşti.
Cu toate acestea, în anul 1948, palatul a trecut în proprietatea statului, în urma naţionalizării. Cândva o clădire superbă, Palatul Cantacuzino de la Floreşti a fost transformat de comunişti în unitate de dresaj canin.
În anul 1965, în una dintre anexele palatului s-a amenajat sanatoriul TBC care există şi astăzi. Se spune că Nicolae Ceauşescu ar fi fost profund impresionat de frumuseţea palatului şi ar fi vrut să îl restaureze, dar nu a făcut-o tocmai din cauza sanatoriului.
De altfel, după 1989 au existat câteva propuneri de restaurare, neconcretizate din acelaşi motiv – pentru a-l restaura este nevoie de închiderea sanatoriului, apoi de înlocuirea pământului (cam jumătate de metru). Între timp, pereţii clădirii au fost afectaţi de o ciupercă litofagă, provenită tot de la sanatoriu.
Mare parte din zidurile Palatului Cantacuzino de la Floreşti s-a dărâmat din cauza cutremurului din 1977, însă şi sătenii au avut o contribuţie semnificativă, furând tot ce se putea folosi în construcţii. Primul nivel este aproape intact, datorită pietrei brute din care a fost realizat.
După căderea regimului comunist, moştenitorii Nababului au reintrat în posesia palatului şi, în 2009, l-au vândut. Noul proprietar nu a declarat ce ar vrea să facă cu acest monument naţional, însă se estimează că o restaurare ar costa în jur de 20 de milioane de euro.
După decenii de glorie, palatul a suferit un declin dramatic, accentuat de lipsa interesului autorităților pentru conservarea patrimoniului. Astăzi, el stă ca o ruină, vizitat mai ales de curioși și de pacienții sanatoriului TBC învecinat.
Există discuții și inițiative sporadice pentru restaurarea palatului, însă progresele sunt lente. Conservarea acestui monument necesită nu doar fonduri, ci și o schimbare în percepția publică și politică asupra importanței patrimoniului cultural.
