Este un loc plin de istorie, dar în care istoria nu mai are ce căuta. Palatul Ştirbei din Dărmănești a devenit proprietate privată la începutul anului 2014 și nu mai primește vizita nimănui.

Eu nu am știut acest lucru, așa că am pornit spre Dărmănești plină de speranțe, cu aparatul foto pregătit și cu o sumedenie de informații în cap. Mi-a lipsit însă o hartă și acele mici, dar esențiale detalii despre localizarea precisă a palatului.

casa darmanesti

Imediat cum intri în Dărmănești vezi indicatoare pe care scrie cu mândrie: „Domeniul Ştirbei”, numai că nu indică nimic, nici distanța, nici direcția. Am condus până la ieșirea din Dărmănești și a trebuit să întorc mașina, căci palatul nu era de găsit. Am intrat în vorbă cu oamenii din localitate. Mi s-a indicat să fac undeva dreapta și să țin drumul tot înainte.

firma darmanesti

Au reapărut semnele care strigau parcă la mine: „Domeniul Ştirbei!!!”, dar iarăși fără indicații precise. S-a terminat și drumul de țară și tot nu am dat de palat. Am întrebat iarăși pe săteni. Unii nu știau clar unde e, doar că e pe undeva pe ulițe. Cred că m-am învârtit în Dărmănești circa jumătate de ceas înainte să primesc o explicație concisă:

– Palatul e sus, deasupra Dărmăneștiului. Faceți dreapta pe lângă biserică și aveți de trecut printr-o pădure. La capătul ei, se află domeniul.

ulita principala

capita biserica la dus

Drumul a fost de vis, pe ulicioare strâmte de nu încăpea mașina, printre căsuțe de poveste, scunde, țărănești, cu aer de poveste la gura sobei. M-am bucurat să văd căpițe strânse în toate mărimile posibile, am trecut pe lângă o turmă de oi blănoase, am asmuțit câinii de dincolo de garduri, apoi am intrat în pădure.

oite

pe serpentinesus pe serpentine

Este vorba despre o pădure de goruni, iar drumul urcă în curbe strâmte și abrupte, încât ți se înfundă urechile. Totuși, spre deosebire de ulicioarele satului, drumul forestier este bine făcut, cu responsabilitate. Am urcat până la altitudinea de 600 de metri și iată-l, în sfârșit: palatul Ştirbei!

castelul stirbei

Este înconjurat de un gard mare, de piatră. Palatul e undeva în spate, aproape ascuns printre copaci și tufe. I se întrevăd, cu un oarece mister, cărămizile roșii. Încă o curbă și am ajuns. Dar stupoare! Palatul Ştirbei e proprietate privată, conform însemnului. La porți, este pus un lacăt mare și o barieră rece, de metal, taie avântul turiștilor.

acces interzis

Îmi pregătesc aparatul foto și caut să surprind dincolo de gard, printre zăbrelele porții, palatul. De undeva, din depărtare, se strigă la mine:

– Ce căutați?!

Imediat văd o siluetă de bărbat venind în pas alergător spre poartă – un tânăr cu căciulă în cap, cam zgribulit de frig, dar cu atitudine de paznic.

– Bună ziua, am venit să vizitez și eu palatul Ştirbei. Tocmai de la București am venit pentru asta!

– De la București?! se miră el. Păi, îmi pare rău, dar nu se poate să-l vedeți. Ia uitați ce scrie deasupra capului dvs: „Proprietate privată!”.

– Dar este monument istoric, aparține istoriei noastre… insist eu dezamăgită. Măcar pe dinafară să îl văd și eu, lăsați-mă să mă apropii…

– Nu se poate, îmi pare rău. Eu sunt paznic aici și nu am voie să las pe nimeni înăuntru. Dar să știți că proprietarul e și el din București, ca dvs… Nu vă pot zice numele lui. Palatul a fost retrocedat moștenitorilor Ştirbei, dar ei trăiesc de zeci de ani de zile prin afară, nu știu pe unde, prin Franța, prin Anglia, și nu i-a interesat domeniul. L-au vândut unui domn din București…

castelul de aprape

O căruță de țară trece pe lângă noi. Sătenii ne aruncă priviri curioase, doar din colțul ochilor, apoi trec mai departe, legănându-se în ritmul căruței. Peisajul e de vis, aici, în fața porților Ştirbei din Dărmănești. În jos, se vede valea Uzului, cu păduri de un verde închis și cu pășuni de un verde deschis. Stau și mă întreb cine poate fi atât de norocos încât să poată trăi aici, cu valea la picioare.

tarani cu caruta

– Dar înăuntru cum mai arată, îl întreb eu pe paznic. Proprietarul ce are de gând cu palatul, nu vrea să-l deschidă publicului? Eu aș da bani să-l vizitez…

– A, nu, domnișoară… Ce să mai vizitați? Înăuntru e dezastru… Mi-e frică și mie să mai intru, stă tavanul să cadă, e dezastru! Domnul de la București a vrut să repare pe ici, pe colo, dar a adus o echipă de muncitori și au intrat să restaureze interiorul cum aș intra eu să repar casa bunicii mele. Nu s-au priceput! Au distrus tot! O singură încăpere a mai rămas cât de cât așa cum era înainte, restul sunt distruse.

– Dar ce are de gând să facă proprietarul cu acest castel? Îl lasă așa, în paragină?

– Nu vă pot spune, îmi pare rău…

drum iesire din padure drum in fata portii peisaj cu valea vale de sus

Îmi vine foarte greu să mă desprind din fața porții și să plec. Am impresia că palatul îmi cere ajutorul, de undeva, de peste umărul paznicului. Îi mai fac două poze și renunț.

castel prin gard castel stirbei prin gard

Drumul de întoarcere mi se pare și mai frumos, în foșnetul frunzelor din pădure, pe lângă câteva cornute îngrozite de apariția mașinii, din nou prin fața bisericuței, pe ulițe, printre case.

ulita laterala drum ulita la intoarcere

Ajunsă acasă dau căutare pe internet și aflu că noul proprietar din București este un multimilionar cu nume de showbiz – Itshak Nahmany, tatăl celebrei artiste, Giulia Nahmany. A cumpărat palatul cu domeniul plus parcul cu pădure la prețul de 400.000 euro. Omul declară în presă că are de gând să transforme palatul Ştirbei în hotel de lux.

vacute speriate biserica la intors vacuta

Palatul Ştirbei a fost construit la începutul secolului al XX-lea, de către George Ştirbei și soția sa, Elisabeta Băleanu, după planurile arhitectului Nicolae Ghika Dudești. La înălțarea castelului și-au adus contribuția o echipă de constructori italieni, astfel că palatul păstrează și azi grația și eleganța arhitecturală, în ciuda materialului dur – cărămidă roșie. Balcoanele sunt realizate din lemn închis la culoare; turnul are un aspect rotunjit. Terasa este susținută de câteva coloane de piatră, cu arcadă. Castelul face parte din Patrimoniul Național.

capite si gard

A aparținut familiei Ştirbei până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial; preluat de statul comunist în anul 1947, palatul devine sanatoriu pentru bolnavii de TBC. Din 1978, a fost folosit ca tabără de copii. Din anul 2005, palatul a fost retrocedat moștenitorilor de drept ai familiei Ştirbei, dar aceștia locuiau deja în străinătate. Au vândut întreaga moșie lui Itshak Nahmany.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.