Paradoxul toleranţei este un concept filosofic formulat de Karl Popper, unul dintre cei mai mari filosofi ai secolului al XX-lea, în lucrarea sa, din 1945, “The Open Society and Its Enemies” („Societatea deschisă și dușmanii ei„). Acest paradox, valabil şi astăzi (chiar acutizat) exprimă o tensiune între toleranța nelimitată și menținerea unei societăți tolerante şi, la modul general, poate fi formulat astfel: “Dacă o societate este nelimitat tolerantă, capacitatea sa de a fi tolerantă va fi distrusă de către cei intoleranți”.
Într-o lume în care, cel puţin teoretic, valorile democratice și drepturile omului sunt fundamentale, toleranța este considerată o virtute supremă. Cu toate acestea, filosoful Karl Popper a subliniat un avertisment esențial: toleranța nelimitată poate duce la dispariția toleranței. Acest paradox obligă la regândirea limitelor libertății într-o societate deschisă, în sensul că toleranța trebuie să fie condiționată – o societate tolerantă are nu doar dreptul, ci și datoria de a se apăra de ideologiile, manifestările, comportamentele care îi amenință valorile fundamentale.
Vigilenţa, în această privinţă, este cu atât mai necesară cu cât se poate constata (la noi şi în alte părţi), tendinţa de promovare a non-valorilor, a mediocrităţii, a incompetenţei, de către indivizi care, fără scrupule, pot şi ştiu să “joace” jocurile impuse, fără discernământ, în speranţa unor avantaje imediate şi nemeritate.
Conceptul de “societate deschisă”, în viziunea lui Karl Popper
Karl Popper definește societatea deschisă ca fiind un tip de societate în care oamenii au libertatea de a gândi critic, de a lua decizii (individuale si colective) și de a schimba structurile politice fără violență, prin mecanisme democratice. O societate deschisă se bazează, prin urmare, pe gândirea critică și pe libertatea de a pune sub semnul întrebării autoritățile, instituțiile şi deciziile care pun în pericol binele general. Spre deosebire de “societatea închisă”, unde dogmele și tabuurile dictează viața oamenilor, în societatea deschisă normele pot fi revizuite prin dialog rațional.
Esența societății deschise constă in faptul că un guvern/ un conducător poate fi schimbat fără violență, prin alegeri libere și corecte. Popper afirmă că democrația nu se definește prin faptul că “poporul conduce”, ci prin realitatea că există mecanisme prin care guvernanții pot fi înlocuiți pașnic, dacă greșesc.
Societatea deschisă pune accent pe libertățile individuale – libertatea de exprimare, de conștiință, de asociere. Individul nu este subordonat colectivului sau unei ideologii absolute, ci este valorizat ca ființă autonomă. O societate deschisă acceptă diversitatea de opinii, de stiluri de viață și credințe/ convingeri.
Conflictul de idei nu este văzut ca un pericol, ci ca o sursă de progres. Societatea deschisă este idealul democratic al unei comunități flexibile, raționale și tolerante, unde oamenii își pot modela viitorul prin dezbatere și prin corectarea erorilor. Aceasta este fragilă și mereu amenințată de ideologii totalitare, motiv pentru care trebuie apărată cu vigilență.
Aşadar, Popper consideră societatea deschisă singura capabilă să protejeze libertatea și progresul, în timp ce societatea închisă este vulnerabilă la stagnare și tiranie, erorile sunt ascunse sau negate, schimbarea e blocată, sunt respinse diferențele, se promovează uniformitatea.
Paradoxul toleranţei
Toleranța este o valoare fundamentală, dar nu poate fi susținută fără discernământ. Paradoxul toleranței – dacă o societate este tolerantă faţă de cei intoleranţi, se va ajunge la dominaţia finală a intoleranţei, subminând, în felul acesta, chiar principiul toleranţei – arată că o societate deschisă trebuie să-și apere principiile în fața celor care le contestă.
Toleranța nu presupune acceptarea oricărui discurs/ comportament, ci delimitarea clară între libertate și abuz. Doar astfel se poate păstra un spațiu public în care diversitatea este protejată, iar democrația rămâne vie.
Paradoxul toleranței – Toleranța absolută permite ascensiunea intoleranței
Istoria oferă exemple clare în care libertatea acordată ideologiilor radicale a fost folosită pentru a distruge acea libertate. În perioada interbelică, regimurile fasciste și naziste din Europa au folosit mecanismele democratice pentru a se impune. Odată ajunse la putere, aceste regimuri au eliminat orice formă de opoziție, suprimând libertatea de exprimare, de asociere și de gândire. Toleranța nelimitată a democrațiilor nu a fost o dovadă de înțelepciune, ci o vulnerabilitate exploatată de extremiști. Astfel, un sistem care tolerează activ ideologii intolerante se expune autodistrugerii.
Protejarea libertăților necesită limite raționale
Libertatea de exprimare, ca parte esențială a toleranței, nu este absolută în niciun sistem democratic matur. Incitarea la ură, discursurile extremiste sunt interzise prin lege în multe țări. Aceste restricții nu sunt o formă de cenzură totalitară, ci mecanisme de protecție a democrației. Toleranța nu înseamnă pasivitate în fața răului, ci discernământ și acțiune responsabilă. A interzice exprimarea unor idei extremiste nu înseamnă a suprima dezbaterea, ci a preveni degenerarea ei într-un climat de ură și violență.
Toleranța absolută afectează coeziunea socială
O societate care tolerează constant manifestări rasiste, xenofobe, misogine etc. riscă să-și marginalizeze cetățenii vulnerabili. Astfel, toleranța devine o armă folosită împotriva celor slabi, nu un scut în favoarea lor. Într-un spațiu public dominat de intoleranță “tolerată”, vocile moderate se pierd, iar minoritățile sunt reduse la tăcere. Paradoxal, o toleranță absolută ajunge să creeze un climat opresiv, în care libertatea devine un privilegiu pentru cei mai agresivi.
Paradoxul toleranței – Contraargument și răspuns
Unii susțin că orice formă de restrângere a exprimării este periculoasă și că ideile greșite trebuie combătute doar prin dezbatere. Într-un plan ideal, acest principiu este nobil. Dar, în realitate, ideologiile extremiste folosesc manipularea, frica și dezinformarea, nu rațiunea. Societatea are nevoie de limite clare, pentru ca lupta de idei să nu degenereze într-un război împotriva umanității.
Paradoxul toleranţei şi realităţile româneşti
România de astăzi trăiește pe deplin paradoxul toleranței, iar viitorul său democratic depinde de capacitatea de a combate intoleranța prin mijloace legale, educaționale și civice. Pe de o parte, libertatea de exprimare și pluralismul sunt garantate (teoretic), pe de altă parte, intoleranța, în diverse forme – dacă nu este contracarată – riscă să devină o forță destabilizatoare.
Frustrările, conflictele mocnite, eşecul (individual/ colectiv), eterna tentativă de “recuperare” a trecutului, ura, confuzia sunt realităţi în desfăşurare. Or, într-o societate, “pe măsură ce deznădejdea şi descurajarea produse de un prezent tulbure sunt mai adânci, cu atât este (ar trebui să fie) mai arzătoare năzuinţa spre libertate” (Johan Huizinga).
De-a lungul timpului, românii au rezistat, ca naţie, unei istorii tumultoase, dramatice, inclusiv regimului comunist, probabil şi pentru că au avut sentimentul solidaridatii, al unităţii, acel “ceva” specific sufletului şi spiritului nostru, dificil de prins în definiţii, pe care l-au evidenţiat întotdeauna marile personalităţi ale culturii noastre – scriitori, istorici, oameni politici din timpuri mai glorioase, decât cele pe care le trăim astăzi.
În România contemporană, care “bâjbâie” în căutarea unui drum, scindarea, ipocrizia, discursurile populiste, corupţia, indiferenţa faţă de binele şi bunăstarea celor mulţi par a fi cuvintele definitorii. Aplicarea legilor este adesea formală sau discriminatorie, iar sancțiunile nu descurajează suficient intoleranța, corupţia, iresponsabilitatea.
Societatea civilă și presa liberă (și aceștia, termeni compromiși, astăzi) ar trebui să joace un rol important în promovarea valorilor democratice, dar impactul lor este limitat de polarizarea socială și de lipsa de încredere în instituții. Într-o societate deschisă, instituțiile nu trebuie doar să existe, ci să funcționeze eficient, ca mecanisme de protecție împotriva intoleranței şi a altor abuzuri.
Libertatea de exprimare şi ascensiunea discursului intolerant în România
România, ca stat democratic, garantează prin Constituție libertatea de exprimare. Totuși, în spațiul public (și, mai ales, online), se observă o creștere a discursului intolerant, in pofida naturii “pacificiste” şi a profilului spiritual al acestui popor, modelat într-o istorie îndelungată. Conform paradoxului toleranței, dacă aceste mesaje nu sunt contracarate, ele pot eroda chiar climatul de libertate care le permite să existe.
România are legi împotriva discriminării și instigării la ură. Totuși, aplicarea lor este uneori percepută ca slabă sau formală. În acest sens, societatea românească se află într-un echilibru fragil între a permite exprimarea liberă și a sancționa derapajele care amenință coeziunea socială.
Partide și diverse alte grupuri/ organizaţii din România exploatează temeri sociale, pentru a câștiga rapid capital politic. Popper avertiza că ideologiile intolerante pot folosi chiar toleranța democratică pentru a-și face loc pe scena publică. Această realitate este vizibilă și la noi, unde mesaje radicale, deși adesea marginale, pot influența agenda publică.
Paradoxul toleranţei şi “tarele” României contemporane
Se poate crede şi susține că restrângerea discursului intolerant echivalează cu cenzura și că ideile nocive trebuie combătute exclusiv prin dezbatere publică. În plan teoretic, aceasta este o poziție relativ corectă. În practică însă, discursul intolerant nu se bazează pe argumente raționale, ci pe manipulare, frică și dezinformare. Dacă nu este reglementat și sancționat, acesta nu doar că nu dispare prin dezbatere, ci poate câștiga teren, subminând tocmai cadrul în care dialogul liber este posibil.
Nivelul scăzut de educație civică și de gândire critică face societatea mai vulnerabilă la discursuri radicale sau conspiraționiste. Fără educație, toleranța riscă să fie confundată cu pasivitatea în fața intoleranței sau se poate ajunge la ceea ce filosoful englez, Thomas Hobbes (secolul al XVII-lea) numea “Bellum omnium contra omnes” (Războiul tuturor împotriva tuturor), marcă a unui stat “eşuat”, în care instituţiile sunt ineficiente, în care corupţia, lipsa de transparenţă a deciziilor, abuzurile de putere, nepăsarea faţă de cetăţeni afectează grav “sănătatea” unui popor, generând prăbuşirea economiei, sărăcie extremă, şomaj, dependenţă de “ajutoare” externe etc.
În plus, amplificarea unei veritabile spirale a minciunilor, mascată de o pretinsă “grijă” şi compasiune pentru popor, deteriorarea calităţii vieţii (individuale şi sociale), confuzia perpetuă a autorităţilor, dorinţa nestăpânită de privilegii a celor aflaţi la putere, conflictele mocnite, duplicitatea etc. sunt semne că nu trăim în “cea mai bună dintre lumile posibile” şi că sistemul de valori (implicit toleranţa) este grav pervertit.
Un paradox al “Paradoxului toleranţei”…
Paradoxul tolerantei, aşa cum l-a definit Popper, subliniază necesitatea vigilenţei în raport cu “excesele”, dar realitatea actuală arată că s-a atins un alt prag, cel puţin la fel de periculos ca intoleranţa – “indiferenţa” oamenilor în privinţa disocierii între adevăr şi minciună, ceea ce implică posibilitatea (facilă) de a fi manipulaţi şi de a lăsa drum larg deschis oricar excese.
În plus, se pare că, în realitatea actuală, se consolidează un paradox al “paradoxului toleranţei”, pentru că, dacă Popper atrăgea atenţia asupra unor pericole precum extremismul, incitarea la ură, discriminarea pe diverse criterii, astăzi, majoritatea oamenilor (societatea, in general) au devenit exagerat de “toleranţi” cu retorica minciunii, cu lipsa de educaţie, de raţionalitate şi cu tot ceea ce se decide (greşit) în numele lor, uitând, cum spune Karl Popper, că “Valoarea de supraviețuire a inteligenței constă în faptul că ne permite să exterminăm o idee proastă, înainte ca ideea să ne extermine pe noi” şi că “Ignoranța nu este o simplă lipsă de cunoaștere, ci o aversiune activă față de cunoaștere, refuzul de a ști, izvorând din lașitate, mândrie sau lene a minții”.
