Trecuseră zile bune din Octombrie, toamna fiind în toi. Aproape mă obişnuisem cu ideea că anul acela nu voi admira explozia de culori specifice acestui anotimp şi nu voi păşi pe covoru-i de frunze. Când mă aşteptam mai puţin, m-a lovit ceva. M-am întors să văd cine şi cu ce a îndrăznit să arunce. Era o tură pe munte, organizată de Ioan Stoenică.

Şi uite aşa, ziua de vineri (11.10.2013) am început-o prin a-mi pregăti rucsacul, iar pe la ora 18:00, împreună cu alte patru persoane (Narcisa, Ioan, Vlad şi Bogdan), am plecat din Bucureşti, cu maşina, îndreptându-ne spre satul Coza, aflat la poalele Munţilor Vrancei, din care face parte şi Muntele Coza, pe care urma să-l descoperim în următoarele două zile. Aveam de parcurs în jur de 250 km. Discuţiile începute, muzica bună şi gândul la mirosul de cafea proaspăt râşnită din prăvălia armeanului Haig Keşkerian, au făcut să treacă timpul repede. Astfel, am trecut de Buzău, de Focşani şi am ajuns la capătul satului Coza. Aici, pe malul drept al râului Coza, ne-a întâmpinat cel de-al şaselea participant la tură, Gabi. Deşi afară era beznă, l-am reperat repede, datorită focului pe care-l făcuse. Au urmat prezentările de rigoare, s-au montat corturile şi s-a potolit foamea. Deasupra noastră, cerul era acoperit de nori, nelăsând să se vadă nici măcar o stea. Ne făceam griji pentru a doua zi. Dacă avea să plouă? M-am amuzat când Ioan ne-a zis că ceasul lui arată soare. O fi un fel de Mama Omida a ceasornicelor, m-am gândit…şi cam aşa a fost. După câteva poveşti la lumina focului şi a frontalelor, ne-am retras la corturi. Ascultând discuţiile din cortul din stânga şi sforăitul din cortul din dreapta, am adormit relativ repede.

Sâmbătă (12.10.2013) ne-am trezit la ora 07:00. Am scos capul din cort. Eram înconjuraţi de ceaţă. Nu era joasă şi nici de speriat. Îndeajuns încât să ţină soarele captiv, dar să ne lase să vedem copacii din jur, coloraţi în diferite nuanţe. Mai târziu în acea zi, când aveam să ajung în Rai, am realizat că în acea dimineaţă m-am trezit în Purgatoriu. La ora 08:30 s-a dat startul turei.

1 - 12.10.2013 - Locul de campare de la capatul satului Coza - Tură Muntele Coza

La mică distanţă de la locul unde am pus corturile, am trecut râul Coza pe un podeţ şi, după câţiva păşi, am ajuns la un izvor. Eu aveam o sticlă de 500 ml plină cu apă. Ştiind că următoarea sursă de hidratare va fi peste vreo cinci ore şi că nu beau apă prea multă, am decis să nu-mi umplu celelalte două sticle goale. Aproape de acest izvor am mâncat pentru prima oară cătină, direct de la sursă. Acră-amăruie, bleah. Prefer siropul de cătină făcut de Angela.

 În prima parte a traseului, am mers pe malul stâng al Cozei, pe marcaj BR. În apropiere de “La Strâmtură”, malul s-a îngustat din ce în ce mai mult, astfel încât a trebuit să ne continuăm drumul pe marginea unui perete de stâncă. Dacă alunecai, făceai cunoştinţă cu apa râului. Nu punea viaţa în pericol, dar gândul la apa udă şi rece mi-a trezit instinctul de „căpriţă albastră” şi am trecut cu bine de acest pasaj.

5 - 12.10.2013 - Spre La Stramtura - Tură Muntele Coza

„La Stâmtură” mi-a atras atenţia. O dată, datorită poziţionării în proximitatea codrilor ce abundau în culori specifice toamnei, nuanţe care se regăseau şi în textura rocii sedimentare care alcătuieşte această zonă, dar şi datorită aspectului său de tobogan. Unul imens, cu o pantă care-ţi făcea picioarele să tremure atunci când te aflai pe marginea lui şi te uitai în jos. Oare aici se jucau fiii Vrâncioaiei, când erau la vârsta copilăriei?

7 - 12.10.2013 - La Stramtura - Tură Muntele Coza

După „La Strâmtură”, traseul ne-a purtat prin pădurea fermecată. Simţindu-ne prezenţa, toate personajele din poveşti (pitici, prinţese, zmei, vrăjitoare) s-au pitit, care unde a putut. Alţii s-au camuflat. Unii, din grabă, nu au făcut treabă prea bună, recunoscându-i. Un trunchi de copac era Shrek, o piatră era Bambi, iar câteva frunze cu pete negre erau cei 101 de dalmaţieni. Văzându-i, am zâmbit şi mi-am continuat drumul, prefăcându-mă că nu i-am zărit. Pe jos, erau multe ciuperci, de diferite culori şi staturi. Ne-am întâlnit şi cu râul Dumbrăvanu şi ale sale mici cascade. Meşter iscusit, acesta a săpat în rocă un canion micuţ. Tot urcând, am ajuns la ceaţa care la începutul zilei se afla deasupra noastră, pădurea devenind misterioasă.

20 - 12.10.2013 - Frunze dalmaţiene - Tură Muntele Coza

11 - 12.10.2013 - Râul Dumbrăvanu - Tură Muntele Coza

12 - 12.10.2013 - Râul Dumbrăvanu - Tură Muntele Coza

13 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

14 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

Într-o poieniţă, şi ea scăldată în ceaţă, ne-a întâmpinat o căsuţă tristă şi neînsufleţită. Cândva a fost casa cuiva, acum era a nimănui, gata să se dărâme. Printre acele ruine, se află ani din viaţa celui care a trudit ca să o construiască, dar şi mii de poveşti, vesele sau triste. Într-un final, aşa se întâmplă cu viaţa fiecăruia dintre noi. Nu mai prezintă interes pentru cei din jur şi devine o ruină. Sau poate că noi ne ruinăm viaţa, aşa cum, poate, chiar proprietarul casei a lăsat-o voit în paragină. Mi-aş dori să fie a mea acea casă. Să o cumpăr şi cu mâinile mele să o reînsufleţesc. Să schimb scândurile putrezite, să bat cuie, să vopsesc, să zugrăvesc. Chiar dacă asta ar însemna să picure apă din tavan, când afară plouă, sau să intre viscolul prin vreo crăpătură pe care nu am reuşit să o astup cum trebuia. Important este să stea casa în picioare, să nu se prăbuşească. Şi cel mai important ar fi faptul că va fi casa mea. Nu îmi doresc curent electric, prize, televizor, radio, calculator. De pe prispa casei, voi viziona spectacolul naturii şi voi asculta cântecul păsărilor, al copacilor, al vântului. Nu o să-mi pun perdele sau obloane la geamuri pentru ca Soarele, Luna şi stelele să-mi poată lumina interiorul casei. Mâncarea o voi găti la soba cu plită şi cuptor. Ce plăcinte bune se vor coace în acel cuptor…Este bine să visezi…sau nu. Dar chiar mi-ar plăcea să locuiesc acolo, departe de civilizaţie. Câteva brânduşe de toamnă ţineau companie căsuţei, încercând să îi ridice moralul.

18 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

22 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

Am lăsat căsuţa în urmă şi am ajuns la un indicator care ne anunţa că mai sunt două ore până la stâna Cârnituri şi cinci ore – cinci ore jumătate până la locul care urma să ne găzduiască peste noapte, Şaua Golici. Era ora 10:00. De aici am intrat iar în pădure. În zona stânei Cârnituri (1.300 m alt.), zările ni s-au deschis şi am avut parte de o surpriză imensă: o mare de nori. De dimineaţă, când eram la baza muntelui, norii erau deasupra noastră, apoi am mers prin ei, iar acum se aflau sub noi. Din Purgatoriu, am trecut în Rai. De când îmi doream să văd o mare de nori. Cândva, am zis că sper să apuc să văd acest fenomen. De atunci au trecut ani buni, dar mai bine mai târziu, decât niciodată. Mai sus de stână, am făcut un popas. Mâncam şi admiram acea minunăţie. Pe alocuri, din nori, ieşeau vârfuri mai înalte, cum ar fi Măgura Odobeşti, ce păreau a fi insuliţe. Şi soarele ardea, ceea ce înseamnă că ceasul lui Ioan avusese dreptate. De acum încolo, nu mai trebuia să-l subestimăm. Noroc că îmi luasem la mine crema de protecţie solară, altfel mă transformam în omul roşu.

25 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

27 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

29 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

30 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

32 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

34 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

37 - 12.10.2013 - Stâna Cârnituri - Tură Muntele Coza

46 - 12.10.2013 - Stâna Cârnituri - Tură Muntele Coza

Stâna Cârnituri este părăsită. După stadiul de degradare în care se află, presupun că nu a mai fost folosită de ciobani de foarte mult timp. Ca să-i reţinem numele, Ioan ne-a sfătuit să facem următoarea asociere de cuvinte: cârnaţi şi garnituri. Cârnituri. De aici, ne-am continuat drumul, evident, tot prin pădure, doar că nu mai era de foioase, ci de conifere. Muuuuultă pădure în munţii Vrancei. Şi sper să rămână aşa, să nu se defrişeze şi pe aici. În scurt timp, am sosit la Turnurile Cozei, o zonă foarte frumoasă, cu stânci verticale, asemănătoare unor turnuri, de unde i se trage şi numele. Iar noi eram prinţii şi prinţesele care locuiau în acele turnuri. Turnurile de piatră, codrul colorat şi marea de nori ne-au încântat privirea în cele aproximativ 30 de minute cât am zăbovit în această zonă.

49 - 12.10.2013 - Tură Muntele Coza

50 - 12.10.2013 - Turnurile Cozei - Tură Muntele Coza

52 - 12.10.2013 - Turnurile Cozei - Tură Muntele Coza

53 - 12.10.2013 - Turnurile Cozei - Tură Muntele Coza

58 - 12.10.2013 - Turnurile Cozei - Tură Muntele Coza

61 - 12.10.2013 - Turnurile Cozei - Tură Muntele Coza

62 - 12.10.2013 - Turnurile Cozei - Tură Muntele Coza

De la Turnurile Cozei, am trecut prin Şaua Geamăna (1496 m alt.) şi am ajuns la „La Uluce” unde se află un izvor. La fix, mai aveam doar un strop de apă în sticlă. Am băut 500 ml de apă, apoi mi-am umplut toate cele trei sticle. Până a doua zi, când reveneam în zona aceasta, nu mai întâlneam altă sursă de apă.

69 - 12.10.2013 - Tura Muntele Coza

70 - 12.10.2013 - Şaua Geamăna - Tura Muntele Coza

77 - 12.10.2013 - Aproape de La Uluce - Tura Muntele Coza

81 - 12.10.2013 - La Uluce - 1450 m - Tura Muntele Coza

O altă oprire am făcut-o la un punct de belvedere, pentru care ne-am abătut de la traseu, lăsându-ne rucsacurile la umbra unor brazi. Ce am văzut de aici? Culmi împădurite şi colorate şi pufoasa mare de nori. Foarte frumos! Am revenit la traseu şi am continuat pe creasta Cozei, la ora 18:30 ajungând la poiana din Şaua Golici, punctul terminus al acestei zile.

84 - 12.10.2013 - De la La Uluce ne-am abătut spre un punct de belvedere - Tură Muntele Coza

87 - 12.10.2013 - De la La Uluce ne-am abătut spre un punct de belvedere - Tură Muntele Coza

99 - 12.10.2013 - Un canton de lângă Stâna Hăuleştenilor - Tură Muntele Coza

103 - 12.10.2013 - Stâna Cristianul Mare - Muntele Coza

106 - 12.10.2013 -

113 - 12.10.2013 - Aici am înnoptat - Poiana Din Şaua Golici - Tură Muntele Coza

Terenul mustea datorită zăpezii topite, dar s-au găsit patru locuri bune pentru corturi. După ce am campat, băieţii au adunat lemne, făcând un foc de tabără. Trebuia să ţinem departe urşii despre care Ioan spunea, în descrierea turei, că mişună prin acea poiană. Ne-am aşezat în jurul focului, fiecare cu bocceluţa cu mâncare în faţă. Vlad a pus în funcţiune primusul, dorind să mănânce o supă caldă. Ne-a corupt şi pe mine şi pe Narcisa. Pentru mine, a fost prima oară când mâncam aşa ceva, ferindu-mă de supele la plic, datorită chimicalelor pe care le conţin. La gust, a fost foarte bună. A avut chiar şi crutoane. Focul ardea, aruncând în sus scântei şi degajând multă căldură. Deasupra noastră, cerul era plin de stele: Carul Mare, Carul Mic, Casiopeea etc.. Mai vedeam şi luminiţe mişcătoare, unele fiind avioane, altele, poate, sateliţi. S-a povestit şi, din când în când, se auzea cântecul cucuvelei. Înainte de a ne retrage la somn, am dus toată mâncarea la stâna părăsită care se afla lângă noi, pentru a evita să fim treziţi de Moş Martin, în timp ce ne-ar fi scormonit prin cort. Ioan ne-a asigurat că pentru următoarea zi, ceasul lui arată tot soare. Noapte bună!

Citește și:  Descoperim salinele României: evenimente sub pământ

115 - 12.10.2013 - Focul de tabără - Tură Muntele Coza

Duminică (13.10.2013), tot la ora 07:00 ne-am trezit. L-am auzit pe Ioan cum chicotea de fericire şi mă întrebam de ce. S-o fi întâlnit, în sfârşit, cu ursul? Apoi am aflat adevăratul motiv. Marea de nori era tot cu noi, la picioarele nostre, doar că nu mai era albă, ci portocalie, această culoare căpătând-o de la soarele abia trezit din somn. Eram pe munte, dar m-am simţit ca pe litoral, unde, dimineaţa, Soarele iese din mare. Pe un petic de zăpadă, am văzut urmele unei păsări care se îndreptau spre marea de nori. Evident că imaginaţia mea a început să se joace. Astfel, se făcea că o pasăre, văzând că se anunţă o zi perfectă pentru scăldat şi bronzat fulgii, şi-a pus costumul de baie, şi-a luat prosopul de plajă, a ieşit din hotelul de 5*, aflat în cel mai înalt, brad şi s-a îndreptat spre mare. Ce minunat a fost acest răsărit de soare peste marea de nori! Pesemne că muntelui Coza i-a fost drag de noi şi de aceea ne-a răsfăţat cu toate aceste surprize plăcute. Şi ziua abia începea…

122 - 13.10.2013 - Răsăritul soarelui, văzut din poiana din Şaua Golici - Tură Muntele Coza

128 - 13.10.2013 - Răsăritul soarelui, văzut din poiana din Şaua Golici - Tură Muntele Coza

Am strâns corturile şi, pe la ora 08:30, porneam la drum, o parte din traseu fiind comună cu cel de sâmbătă, urmărind marcajul BR (pe sub creastă). Am intrat în pădure. Din loc în loc, poteca era blocată de trunchiuri de brad doborâte din cauze naturale, fiind nevoie să le sărim, ocolim sau să o luăm pe sub ele. Am înţeles că înainte de iunie 2011, era mult mai greu de avansat pe acolo, fiind mult mai multe trunchiuri căzute. După această dată, un grup de voluntari a remarcat şi curăţat traseele. Bravo lor! Ţup, ţup, trunchi după trunchi, am dat de un indicator. Panoul era spart, bucăţi din el găsindu-le pe jos. După ce Ioan a făcut puzzle-ul, am putut citi următoarea atenţionate: urmează trei traversări periculoase. Oops! Era vorba de trei ravene/ culoare de avalanşă. În cazul primei traversări, cea mai periculoasă, din punctul meu de vedere, poteca era înclinată şi nu era foarte bine conturată, existând riscul să-ţi alunece vreun picior şi să o iei la vale, plonjând în marea de nori. Ca să treci cu bine, trebuia să înfigi straşnic beţele de trekking în sol. Ghinion…când să mă sprijin în băţul drept, cel mai de nădejde, înclinaţia pantei fiind în acea parte, am constatat că tija de jos a acestuia nu era bine fixată, strângându-se. Gabi, care era în spatele meu, a tras tija şi a strâns şurubul, remediind problema. Şi am reuşit să trec. Celelalte două traversări au fost floare la ureche.

129 - 13.10.2013 - Locul de campare - Poiana din Şaua Golici - Tură Muntele Coza

132 - 13.10.2013 - Tură Muntele Coza

133 - 13.10.2013 - Cea mai periculoasă dintre cele 3 traversări periculoase - Tură Muntele Coza

139 - 13.10.2013 - Tură Muntele Coza

Am lăsat în urmă stâna Hăuleştenilor (situată mai jos de poteca pe care mergeam noi) şi am ajuns la izvorul „La Uluce” unde ne-am refăcut rezerva de apă. Şi în această zi a fost cald, prin urmare, trebuia să ne hidratăm. După „La Uluce”, am revenit în Şaua Geamăna, am urcat spre vârful Cristianu (pe Triunghi Roşu), printr-o pădure de conifere, sălbatică, lipsită de culoare, care părea uscată, şi am coborât pe o culme spre şaua Golul Roibului. Culorile toamnei şi marea de nori erau din nou cu noi. Porţiunile cu zăpadă care ne-au ieşit în cale au reprezentat dovada sălbăticiei acestor munţi, păstrând urmele urşilor şi porcilor mistreţi care-şi făceau veacul pe acolo. Ajunşi în şa, de unde aveam să ne abatem de la traseu pentru a merge pe culmea Gurguiata, am lăsat aici rucsacurile, scoţând mâncarea şi punând-o mai la distanţă de ei, eventual cocoţată în vreun brăduţ. Dacă lăsam merindele în rucsacuri, riscam ca vreun animal sălbatic, în încercarea de a ajunge la ea, să îi distrugă.

151 - 13.10.2013 - Tură Muntele Coza

154 - 13.10.2013 - Tură Muntele Coza

161 - 13.10.2013 - Golul Roibului - Tură Muntele Coza

Culmea Gurguiata este minunată. Corpu-i de piatră poartă o haină de iarbă, având la rever un bucheţel de flori format din trei-fraţi-pătaţi, garofiţe roz şi nişte clopoţei mov. Nu se lasă uşor străbătută, având zone expuse şi abrupte, dar efortul depus merită cu prisosinţă. Pe un pasaj foarte îngust al muchiei, m-am simţit ca o gimnastă pe bârnă care încearcă să-şi ţină echilibrul, iar o porţiune mi-a scos la iveală abilităţile de capră neagră. De fapt, toţi şase, mergând în şir, păream o turmă de capre…colorate. Nişte căpriţe adevărate chiar au lăsat mărturia trecerii lor pe acolo. Am parcurs doar o bucată din această creastă cu aspect de lamă de cuţit cu tăiş zimţat. De la un punct, nu am mai putut să avansăm, aşa că ne-am oprit acolo. Ce imagini ni s-au arătat…: culmi după culmi după culmi după culmi, cât vedeai cu ochii, toate făcând parte din munţii Vrancei, împădurite aproape în totalitate cu brazi, fagi, mesteceni (doar porţiunile stâncoase fiind golaşe), şi pictate cu verde, galben sau arămiu; văi după văi, la picioarele noastre întinzându-se valea Tişiţei; Tişiţa a creat şi nişte chei pe acolo, pe care, de asemenea, le-am văzut de pe culmea Gurguiata; şi, deja nelipsită de acum, marea de nori cu ale sale insuliţe. La întoarcere, culmea Gurguiata parcă avea alt aspect, dar era la fel de spectaculoasă.

163 - 13.10.2013 - Culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

166 - 13.10.2013 - Culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

172 - 13.10.2013 - De pe culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

173 - 13.10.2013 - De pe culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

174 - 13.10.2013 - Culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

178 - 13.10.2013 - Culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

181 - 13.10.2013 - Culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

185 - 13.10.2013 - Culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

188 - 13.10.2013 - De pe culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

201 - 13.10.2013 - De pe culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

211 - 13.10.2013 - De pe culmea Gurguiata - Tură Muntele Coza

Apropiindu-ne de locul unde ne-am lăsat rucsacii, din zona Golului Roibului, Ioan ne-a luat-o înaintea. Spera să găsească ursul ospătându-se cu merindele noastre şi să-l fotografieze. Dacă nu ursul, măcar un mistreţ, un lup sau o vulpe, sălbăticiune să fie. Nu a fost să fie. De altfel, încă de la începutul turei, Ioan şi-a dorit să dea noroc cu Moş Martin, ca apoi să-l roage să participe la o şedinţă foto. Recunosc că şi eu aş fi vrut să cunosc fauna acestor munţi, de la distanţă. A trebuit să mă mulţumesc cu câţiva corbi şi cu două salamandre. Dacă tot ne-am găsit bucatele intacte, am decis să mâncăm aici. Se auzeau lătrături şi zgomot de drujbă.

Din şaua Golul Roibului am coborât pe un drum forestier. Aici am aflat de unde veneau lătrăturile şi sunetul de drujbă. Nişte oameni, printre care şi câţiva puştani, profitând că este Duminică şi că nu are cine să-i prindă în ilegalitate şi să-i amendeze, au venit să-şi încarce căruţa cu lemne. Erau însoţiţi şi de vreo patru căţei. Doi dintre ei, mai fioroşi, au trebuit ţinuţi ca să putem trece pe lângă ei. Dacă scăpau, ferfeliţă ne făceau, la cât de nervoşi erau.

216 - 13.10.2013 - Pe drumul forestier - Tură Muntele Coza

Mersul pe drumul forestier a fost partea cea mai urâtă a turei noastre. Totuşi, a fost înfrumuseţată de unele porţiuni cu covor de frunze pe jos. Am părăsit drumul şi am continuat pe o potecă nemarcată, pe o culme împădurită. Pas cu pas, am ajuns înapoi la zona „La Strâmtură” şi apoi, în jurul orei 18:00, la maşini, în satul Coza.

217 - 13.10.2013 - Pe drumul forestier - Tură Muntele Coza

221 - 13.10.2013 - Pe drumul forestier - Tură Muntele Coza

226 - 13.10.2013 - Tură Muntele Coza

238 - 13.10.2013 - La Stramtura - Tură Muntele Coza

Pe drumul spre Bucureşti, am avut în program, printre altele, discuţii despre istoria muzicii, în special a celei româneşti, dar şi despre Hemingway. Vlad şi Bogdan, de 27 de ani prieteni, contrazicându-se şi susţinându-şi fiecare părerea proprie, au fost foarte simpatici. Narcisa zicea că vrea să-i vadă când vor fi pensionari, pe o bancă, într-un parc, continuând să se contrazică.

A fost o tură în care eu, încă profană în ale muntelui, am mai învăţat câteceva despre el. Am avut parte de liniştea pe care mi-o doream. Au fost momente când era aşa de linişte, încât se auzea fâlfâitul aripilor corbilor care zburau deasupra noastră. Mi s-a îndeplinit şi o dorinţă, aceea de a vedea marea de nori. Şi am avut parte de ea timp de două zile. Iar la final, am ajuns la concluzia că nu doar munţii înalţi pot fi impresionanţi, că şi cei cu altitudine mai mică pot oferi peisaje fabuloase, ba chiar pot fi şi mai sălbatici.

Vorba lui Ioan, THIS WAS VRANCEA!!!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.