Pictorul Leonardo da Vinci este, fara nici o indoiala, intruchiparea desavarsita a conceptului, cultivat cu insistenta, in perioada Renasterii, de “Homo universalis”. A stralucit nu numai in pictura, ci si in sculptura, arhitectura (a participat la proiectarea Catedralei din Milano si la construirea apeductelor din acelasi oras), hidromecanica, decoratiuni teatrale, vestimentatie (concepe vestmintele de nunta pentru Familia Sforza), constructia unor masini de razboi (“Pot sa construiesc masini de razboi imbatabile, perfect camuflate, imposibil de distrus”, marturisea intr-o scrisoare catre Pricipele Lodovico Il Moro), inventica (s-au pastrat schitele a nenumarate masinarii), anatomie, muzica etc.
Spirit genial, pictorul Leonardo da Vinci si-a asumat ca principiu de viata si de creatie, libertatea, de aceea, desi, cronologic, apartine celei de-a doua generatii de pictori renascentisti (alaturi de Botticelli, de exemplu), ideile sale estetice nu se afiliaza nici unei directii din epoca si considera ca arta este, deopotriva, expresia intelectului si a sensibilitatii.
Nascut la 15 aprilie, 1452, intr-un sat din apropierea Florentei (Vinci), ca fiu nelegitim al notarului Piero Antonio da Vinci si al Catarinei, Leonardo da Vinci va primi o educatie completa, prin grija tatalui sau: lectii de stiinta, arte, calarie, scrima, dans, muzica etc. si, in toate, se va dovedi a fi exceptional. Manifesta, de timpuriu, gustul pentru pictura si desen, dar si pentru “experimente” ciudate (inventeaza, de exemplu, un mecanism prin care un pat sa arunce brusc, in toiul noptii, persoana care ar fi dormit in el). Era insa, dupa cum aflam din cartea biografica pe care i-o dedica Stendhal, un tanar “de o rara frumusete si cu maniere pline de farmec”, ceea ce facea ca ideile lui nastrusnice sa fie privite cu ingaduinta.
In 1469, devine elevul lui Verrocchio, in atelierul caruia dobandeste cunostintele de baza intr-ale picturii, sculpturii si arhitecturii, si isi uimeste maestrul prin felul impecabil in care picteaza o parte (fundalul si un inger) din tabloul lui Verrocchio, “Botezul lui Hristos”. In 1480, este acceptat la Academia din Florenta, fondata de Lorenzo de Medici (Il Magnifico), devine, destul de repede, celebru, dar, la varsta de treizeci de ani, isi doreste mai mult, si se muta la Milano. In 1495, la solicitarea Principelui Lodovico Sforza, incepe sa lucreze la “Cina cea de taina” (terminata in 1497), pictura destinata bisericii Santa Maria delle Grazie, din Milano.
Pentru pictorul Leonardo da Vinci, acest tablou, din punct de vedere compozitional, se dovedeste a fi o capodopera. Este surprins momentul in care Iisus se adreseaza apostolilor si, spre deosebire de reprezentarile anterioare (traditionale), Iuda nu se mai afla la capatul mesei (oarecum izolat), ci al treilea din stanga (numarand de la Iisus). Starile de spirit sunt exceptional surprinse, prin mimica si prin gestica, iar culorile inchise sustin sobrietatea temei.
De o perioada anterioara tin alte capodopere, precum “Buna Vestire”, “Portretul Ginevrei”, “Inchinarea Magilor”, “Madona Benois”, “Madona din pestera” etc.
Pictorului Leonardo da Vinci i s-a contestat multa vreme paternitatea lucrarii “Buna Vestire”, ajungandu-se, pana la urma, la concluzia ca este o lucrare de tinerete, avand in vedere felul in care a fost conceput (in stilul specific quattrocento), cu chipul Fecioarei Maria si al arhanghelului Gavril, in prim plan, iar pe fundal, un decor citadin, estompat. In prezent, tabloul se afla la Muzeul Louvre, din Paris.
“Portretul Ginevrei” a fost facut, probabil, in perioada in care Leonardo da Vinci lucra in atelierul lui Verrocchio, inspirandu-se din sculpturile acestuia, in maniera de a reda chipurile feminine, foarte netede si luminoase, imaginea Ginevrei contrastand cu tufa de ienupar (it. ginepro) din spatele ei si cu peisajul marin pierzandu-se la orizont.
In “Madona Benois”, pictorul Leonardo da Vinci isi manifesta, pe deplin, originalitatea, in sensul ca, abordand o tema consacrata – Madona cu Pruncul – artistul abandoneaza canoanele rigide ale epocii si creeaza o reprezentare a Fecioarei Maria umanizata, astfel incat orice mama s-ar putea recunoaste in atitudinea Madonei.
“Inchinarea Magilor” este un tablou ramas neterminat. Cu toate acestea, prin emotia pe care o provoaca (simbolizeaza nasterea lui Hristos), prin atentia cu care sunt surprinse gesturile numeroaselor personaje, prin dinamica, ramane un punct de reper in opera artistului.
In “Madona din pestera”, prima pictura din perioada Milano a lui Leonardo Da Vinci, alegerea cadrului (pestera) este justificata de autor prin fascinatia pe care grotele au exercitat-o intotdeauna asupra lui, prin sentimentele contradictorii pe care i le-au provocat astfel de spatii: “Ma coplesesc doua senzatii, frica si dorinta, frica de grota intunecoasa si amenintatoare si dorinta de a vedea daca nu ascunde in ea vreo minune”. Minunea, in acest caz, este fecioara Maria si, intr-o parte, ingerul cu chipul intors catre privitorul tabloului.
“Mona Lisa” (1503-1506) este, cu siguranta, tabloul cel mai cunoscut al pictorului Leonardo da Vinci.
S-a spus ca, probabil, chipul surprins in tablou este al sotiei unui oarecare Francesco del Giocondo, ca peisajul care o incadreaza este din Toscana sau Lombardia etc. Intotdeauna, operele celebre au provocat, mai mult decat in alte cazuri, dorinta de a fi asociate cu o anume realitate. Peste timp, totusi, aspectele acestea nu mai conteaza. Ramane doar mesajul capodoperei, concentrat in privirea si in zambetul Giocondei, o intelegere adanca, misterioasa, inteleapta a sensului vietii, feminitatii, timpului, mesaj pe care filosoful german Karl Jaspers il sintetiza astfel: “Gioconda imblanzeste tensiunea dintre individ si natura si, uneori, dintre individ si moarte, viata si putrefactie”.
Pictorul Leonardo da Vinci si-a petrecut ultimii ani ai vietii in Franta, unde il insoteste pe regele Francois I. Se stinge pe data de 2 mai 1519, la castelul Cloux, langa Amboise. Autoportretul care il infatiseaza la varsta de peste 60 de ani, cu o privire patrunzatoare, cu o tristete usor sceptica si controlata, este, poate, cel mai puternic mesaj pe care artistul l-a lasat despre sine, in imagine, secolelor viitoare.
