Cand lirica devine instrumentarul cu care un pictor isi reprezinta viziunea, isi infatiseaza, sub toate aspectele posibile, lumea inconjuratoare, pictura se transforma in poezie, iar fiecare emotie transpare, precum umbrele, printre tusele de culoare. Imaginea obtinuta isi atinge, la randul ei, scopul, mai cu seama, emotionarea privitorului, care, de cele mai multe ori, asteapta sa fie surprins. Si tocmai, in ceea ce priveste opera pictorului Nicolae Tonitza, nu imaginea propriu-zisa emotioneaza, ci detaliile, fiecare linie arcuita in functie de chipul incocentei, de peisajul vag sau foarte clar conturat pe panza, pictura devenind, pana la urma, amprenta, nu a unui artist vizionar, ci a unui om care vede ceea ce trebuie sa vada.

Insa de la a vedea ceea ce trebuie pana la a exprima intocmai este o cale lunga, un drum al experientei, experienta care-l ajuta pe artist sa dea contur unei lumi reale, uneori de neignorat, emotionante si nu neaparat fara cusur, cat plina de defecte, asa cum este realitatea. Apoi, se spune ca opera unui artist devine pe deplin matura numai atunci cand experienta se poate citi, aproape in toate felurile posibile, in arta. Este, bineinteles, cazul lui Nicolae Tonitza, care, la fel ca si Stefan Luchian, cu care si-a descoperit multe afinitati, in cele din urma, a reusit sa ilustreze o lume amara, plina de candoare si emotie, uneori jucausa, alteori melancolica. Nu se pot uita, de pilda, ochii fetitei incovoiate din pictura Fetita Padurarului, privirea goala, dar insufletita, ochii negri si dusi departe, parca dincolo de privitorul din realitatea, din fata tabloului.

Nicolae Tonitza; Irina, Foto: iamachild.wordpress.com
Nicolae Tonitza; Irina, Foto: iamachild.wordpress.com

Nicolae Tonitza, nascut la 13 aprilie 1886, la Barlad si decedat la 26 februarie 1940, este, fara doar si poate, unul dintre cei mai apreciati pictori romani. A urmat scoala primara de baieti, dupa care a frecventat cursurile Scolii Nationale de Belle-Arte din Iasi, unde i-a avut ca profesori pe binecunoscutii Emanoil Bardasare si Gheorghe Popovici. Tot aici, l-a cunoscut si pe Stefan Dimitrescu, acesta din urma studiind, mai apoi, la Paris. Chiar si asa, cei doi pictori, si-anume Nicolae Tonitza si Stefan Dimitrescu au ramas prieteni pana in 1933, cand acesta din urma s-a stins din viata. Dupa ce in anul 1903, Tonitza a calatorit in Italia, datorita unei excursii a studentilor, pictorul a zugravit, alaturi de alti colegi, peretii bisericii din Grozesti. Talentul sau avea sa castige si mai multa recunoastere, cu atat mai mult cu cat artistul pleaca in Germania, in anul 1908.

Aici, intra la Academia Regala bavareza de arte frumoase. S-a intamplat la fel ca si in cazul Scolii Nationale de Belle-Arte, in urma careia Tonitza nu si-a mai putut lua diploma de absolvire din cauza faptului ca a participat la un protest al studentilor, mai cu seama, pictorul pleaca din Germania fara macar sa-si finalizeze studiile, ca mai apoi, in 1909 sa ramana in Franta pentru doi ani. Dupa ce a expus cateva din lucrarile sale la Kunstverein, la Paris, pictorul Nicolae Tonitza incepe sa participe la atelierul lui Pierre Laprade. Drept urmare, viziunea sa incepe sa se caracterizeze prin originalitate si plasticitate, prospetimea culorilor fiind mai degraba prospetimea lumii ilustrate de Tonitza, astfel ca picteaza portrete, peisaje si alte compozitii de inceput, care au imbinat armonios realitatea si, in acelasi timp, gandirea retinuta, stransa sub o carapace, care, mai tarziu, avea sa se crape.

Citește și:  Albinele - organizare perfecta

Si-a expus mare parte din lucrari in atelierul sau, desi mic, din Montparnasse. In anul 1911, avea sa se intoarca in tara, ca in anul urmator sa-si finalizeze studiile Scolii Nationale de Belle-Arte, in urma caruia a si obtinut diploma de pictor bisericesc. In 1913, se casatoreste cu Ecaterina Climescu, care care va avea si doi copii. In acelasi timp, Tonitza a avut si veleitati cu scrisul, tocmai de aceea, a si lucrat ca redactor la ziarul Iasul.

E drept ca a renuntat la pictura pentru o perioada scurta din cauza problemelor financiare pe care familia sa le avea. Trei ani mai tarziu, mai precis in 1916 isi expune, alaturi de Stefan Dimitrescu, prietenul sau, lucrarile la Bucuresti. In acelasi an, avea sa intre si Romania in Primul Razboi Mondial, iar pentru Tonitza incepea o perioada zbuciumata, nu tocmai fericita. Frontul de razboi l-a trimis, cu alte cuvinte, in lagarul de prizonieri din Bulgaria. Din fericire, a depasit aceasta perioada mai putin fericita cu bine, ca mai apoi, sa se stabileasca la Bucuresti, pentru a-si promova munca.

Incepand cu anul 1921 pana in 1924, Nicolae Tonitza locuieste in Valenii de Munte, unde a si pictat Gradina din Valeni, unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale sale. In 1924, Francis Sirato, Stefan Dimitrescu, Oscar Han si, bineinteles, Nicolae Tonitza au intemeiat celebrul “Grupul celor patru”. Acesta din urma si-a expus lucrarile, Tonitza fiind considerat, totodata, cel mai mare pictor roman in viata. A mai expus si in Barcelona, Bruxelles si Amsterdam. O alta pictura de seama, pe langa Fetita padurarului, ar fi Coada la paine (1920), desi nu putem omite nici Portret de copil (1926). De fapt, picturile lui Tonitza erau cunoscute datorita candorii exprimate in fiecare culoare, in fiecare contur al ochilor. Impresionismul este prezent in creatiile pictorului roman, artistul cautand, precum contemporanii lui, un ideal clasic de arta, de pictura. La 26 februarie 1940, Nicolae Tonitza moare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.