E ușor să pui etichete unui popor, în funcție de o mână de comportamente deviante. Eu am ales să nu fac asta, cam de pe vremea în care mi-am descoperit, încet, țara și istoria. Iar dacă astăzi cei care privesc la tarele acestui neam nu se mai satură să arunce cu noroi, eu prefer să spăl acest noroi aducându-le aminte de ce e România frumoasă.
Suntem în anul 2008 și eu pășesc pentru prima dată pe meleagurile conacului de la Mircești, județul Iași, unde unul dintre poeții de vază ai acestui popor și-a petrecut o mare parte din viață. Desigur, dacă vrei să fii cârcotaș și să cauți motive pentru a nu ajunge aici, drumul ți le oferă la orice pas. Poate doar în ultimul an să se fi reabilitat infrastructura, însă chiar până anul trecut drumul era destul de stricat până în apropierea conacului.
În orice caz, nu pentru drumuri bătusem jumătate de țară, ca să ajung aici. Ci pentru transformări, metamorfoze, istorie și lecții de viață. Am crescut cu pastelurile lui Alecsandri. Cu comediile lui puse în scenă în toate teatrele țării. L-am cunoscut la revoluția pașoptistă, unde a fost unul dintre fruntașii așa-zisei revolte a poeților, din Moldova. Iar acum, eram la el acasă, amintindu-mi de cuvintele unui bun prieten de odinioară: „Când ți-e drag un om, lesne pot să-ți fie icoane pentru adevărate închinăciuni, toate obiectele neînsuflețite ale intimității lui!”
Conacul este amplasat într-o mare de verdeață, într-o curte din care străjuiește, peste vremuri, figura impozantă a marelui poet. Încă de la intrare, te învăluie un aer în care versurile vorbesc parcă în slove lesne alese, dintr-o memorie ancestrală, unică, păstrătoare de frumos. Veranda, toată acoperită cu geamuri micuțe, sprijinite în lemn, îți înfățișează un Alecsandri în anii tinereții. Am mers mai departe pe firul poveștii și i-am auzit râsetele de copil pe acea verandă, i-am urmărit joaca împreună cu copiii vecinilor, pentru ca, mai apoi, să-i cercetez aici primele încercări de a descrie în cuvinte meșteșugite, ce numai un suflet de poet poate simți.
Mai departe, o repezentare a Iașiului la mijlocul secolului trecut mă poartă înapoi în timp. Colajul cu fotografii din Iași, realizat în sepia, îmi înfățișează privirii principalele edificii de cult și urbea Moldovei. Mândre, maiestuase, impozante. Dar care secol n-am putut afla cu exactitate? Secolul ce trecuse dinaintea nașterii poetului? Sau poate încă unul care se scursese de la trecerea lui în neființă? Sau….???
Cert este însă faptul că, pe măsură ce pășeam în conacul acela, urmele lui Alecsandri erau la tot pasul. Niște citate vechi, atârnate de pereți, completau prezentarea muzeografului care vorbea despre poetul nostru, de parcă era unul dintre membri familiei sale. Atâta drag și dor de poezie și de frumos, rar mi-a fost dat să văd la vreun muzeograf care lucrează într-o casă memorială, doar pentru că asta îi este meseria. De fapt, oamenii aceștia care pun pasiune în ceea ce fac, ajung să iubească mai mult obiectul sau personajul pentru care lucrează decât meseria însăși.
Camerele conacului se desconspiră, rând pe rând. Una este dedicată istoriei lui Alecsandri și familiei sale. Portrete ale acestora stau aliniate pe pereți, unul lângă altul, așa cum au fost și în viață. Sunt oameni plini de viață, chiar dacă acum viața lor se derulează din spatele unui tablou. Te privesc cercetător sau se privesc unii pe alții, de parcă ai spune că și după atâta amar de vreme tot mai au să își împărtășească idei și vorbe. E un zumzet ciudat… amestecat cu scârțăitul parchetului din aceste camere. Un murmur acut, pe care îl poți auzi dacă reușești să-ți desprinzi atenția de la pașii care contorsionează parchetul sub greutatea lor. Familia Alecsandri încă discută. Cel mai probabil despre inițiativele tânărului de 24 de ani care nu pierdea vremea prin cârciumi, ci ținea în mâini frâiele revoluției de la 1848. Își dispută și acum veștile venite în grabă din Ardeal și din toate colțurile țării. Și cu siguranță, dincolo de îngrijorarea care încă li se mai citea pe chipuri, erau mândri de tânărul lor poet.
Sufrageria atent dichisită este dovada acestei mândrii. Peste tot, Vasile Alecsandri te privește ba din portrete de epocă, ba alături de tatăl său, vornicul Vasile Alecsandri și fratele poetului, căpitanul Ioan. Dacă te uiți atent la tânărul Vasile, ai putea jura că văzul îți joacă feste. Pentru că gravitatea de pe chipul lui amintește, fără tăgadă, de Cloșca, martirul răscoalei moțești din 1784. Și parcă, fără să greșești, ai spune că seamănă și cu Iancu Avram, un alt moț de seamă al Transilvaniei.
Ce au aceste chipuri în comun cu marele poet? Sau, mai degrabă, ce anume din chipul lui amintește de eroii neamului? Să fie oare toate versurile sau piesele de teatru în care a evocat memoria unora ca ei? Să fie oare dragostea de țară care l-a implicat în revoluția pașoptistă și l-a propulsat mai târziu ca ministru al țării noastre în Franța? Am stat acolo minute în șir și i-am privit pe bărbații Alecsandri. Până am înțeles. E o moștenire genetică. Un filon ancestral care, la anumiți oameni, strigă din sângele lor dragostea pentru neam. Asta îi leagă și pe Horea și Avram Iancu de Alecsandri. Și acesta este răspunsul tuturor operelor poetului aplecate asupra istoriei. O istorie pe care o porți cu tine în fiecare zi. Care-ți curge prin vene. Și care metamorfozează chipuri, scrieri și vieți.
Monograma familiei este peste tot. Iar alături de ea, alte obiecte neînsuflețite ale poetului. Cărțile lui dragi, multe în limba franceză, cu coperți colorate, legate în piele, își așteaptă iarăși răsfoirea din vitrine generoase sau firide încastrate în zid. Patul lui este unul dintre cele mai mici pe care le-am văzut în viața mea. Dar oare la ce-i trebuie un pat enorm unuia care nopțile cutreieră universul, aducându-și de acolo, spre dimineață, versul?
Așa este când ți-e scump un om, lesne îți sunt icoane pentru adevărate închinăciuni obiectele intimității lui. Mie mi-a fost icoană, stiloul poetului. Și masa la care a scris istoria teatrului românesc, precum și părți din literatura predată azi în școli. Câteodată, deși au trecut ceva ani de la vizita mea la Mircești, îmi amintesc cum mi-am dorit să îi calc pe urme. Să scriu pasteluri și despre Despot Vodă, măcar la fel ca Alecsandri. Să mânuiesc condeiul măcar cu atâta lejeritate ca acest poet. Să-mi fie muza lirică măcar atât de aproape cât i-a fost lui. Și inima largă cât a sa pentru neamul acesta.
Membru onorific până la sfârșitul vieții al societății Junimea. Redactorul Dorințelor Partidei Naționale din Moldova, în 1848, alături de Mihail Kogălniceanu și Costache Negri. Ministru al afacerilor externe în Franța, Anglia și Piemont, în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Președinte al secției de Literatură a Academiei Române. Director al Teatrului din Iași, alături de Kogălniceanu și Negruzzi. Autorul Doinelor, Lăcrămioarelor, Chirițelor, Pastelurilor, baladei Toma Alimoș și Imnului Regal Român, scris cu prilejul încoronării regelui Carol I. Așa l-aș caracteriza pe scurt pe Alecsandri, bardul de la Mircești, cum mai este denumit. Însă, pentru toate acestea, trebuie să știi că Alecsandri a fost mai mult de atât. Mai mult decât un revoluționar, poet, publicist, politician. A fost un om în care muza artistică și lirismul și-au dat mâna într-o zi de iulie 1821, la nașterea sa. Au făcut un pact memorabil. Acela de a lăsa, prin condeiul lui, moștenire neprețuită acestui popor.
Câți mai pot spune astăzi că-i pot călca pe urme acestui om? Vezi tu, pentru astfel de valori merită să iubești și să prețuiești România. Pentru că ele nu se nasc în fiecare zi. Și nu orice zi sau orice popor sunt în stare să ofere umanității astfel de talente, precum a făcut-o poporul acesta zeci, sute de ani la rând.
Am părăsit conacul de la Mircești. Nu înainte de a mă închina și acolo unde este înmormântat Alecsandri. În mausoleul din curtea moșiei sale, ridicat la mai bine de 30 de ani de la moartea sa. Alături de el, așa cum i-au fost și în viață, stau părinții săi, vornicul Vasile și mama Elena, precum și soția poetului, Paulina. A fost dorința lui Alecsandri, care a fost răpus de cancer la ficat și plămâni, ca soția sa să zidească în cutea conacului, biserică mândră, unde să fie înmormântat.
Nu poți trece pe lângă Mircești fără să te oprești acasă la Alecsandri. Nu-i poți cinsti memoria fără ca măcar o dată să reciți la căpătâiul lui uluitoarele-i pasteluri sau să-i închini, tu însuți, o odă anume. Așa arată România mea frumoasă! Pe care nu o să-mi fie niciodată rușine să o ridic în slăvi. La fel ca poetul cu nume românesc. Vasile. Marele Alecsandri!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate fără acordul scris al acestuia!
