Poveştile horror, fie că este vorba de cărţi, filme, jocuri video, benzi desenate, ritualuri asociate unor sărbători, cu rădăcini adânci în antichitate, în folclorul diverselor popoare, cu personaje specifice, precum fantome, demoni, vrăjitoare, vârcolaci, vampiri, zombi etc., care induc sentimente de spaimă, de repulsie, dezgust, se bucură de o popularitate constantă (inclusiv în rândul copiilor), chiar accentuată în epoca modernă, dacă avem în vedere că cele mai vândute cărţi în secolul în care trăim aparţin acestui gen.
În această perioadă de sfârşit de octombrie şi început de noiembrie, mass-media românească a întors pe toate părţile ştirea că “miliardarii lumii” (până la urmă, fără Elon Musk, se pare), dar cu Sergey Brin (fondatorul Google), Luke Nosek (cofondatorul PayPal), vedete de la Hollywood, “frumoasele modelingului” etc. au venit la Bran, la “Castelul lui Dracula”, în mare secret, s-au mascat, costumat, pentru o petrecere privată, bine păzită, cu ocazia Halloween-ului, pentru a se distra, în miez de noapte, prin cotloanele întunecate şi camerele de tortură ale unui vampir pe care fantezia scriitorului Bram Stoker l-a proiectat în acest decor.
Efecte speciale, atmosferă, ritualuri puse la punct de un regizor, pentru ca “protagoniştii” să “guste” detaliile scenariului desprins de timpul obiectiv şi de realitatea imediată. Cei 140 de “petrecăreţi”- “bogaţii lumii” – nu au ales România pentru ceea ce ar putea reprezenta această ţară, nu au interacţionat cu românii, doar s-au “teleportat” într-un spaţiu închiriat pe sume fabuloase, pentru un capriciu, pentru că îşi pot permite, pentru că “poveştile horror” par a fi fascinante sau/ şi pentru alte motive numai de ei ştiute. Nu au ales o altă ocazie, ci Halloween-ul, şi nici un alt loc în care o astfel de sărbătoare s-a născut sau unde are o tradiţie, ci în această parte a Europei, pentru ei, probabil, “exotică”, precum orice ţinut necunoscut.
Poveştile horror de-a lungul timpului
În urmă cu peste o mie de ani, poveştile horror nu lipseau din scrierile autorilor greci şi romani, inspiraţi şi ei de folclor şi de diverse tradiţii religioase, legate de lumea de dincolo, de spirite malefice, fantome etc. Grecul Plutarh, în “Viețile nobililor greci și romani”, a apelat la astfel de teme, Pliniu cel Tânăr spune şi el povestea unei case bântuite etc.
Foarte populare, în epoca medievală, în spaţiul european, erau poveştile horror cu vârcolaci şi vampiri, cu vrăjitori şi ucigaşi în serie, extrem de cunoscută fiind, de exemplu, istoria lui “Barbă Albastră”, o scriere a francezului Charles Perrault.
Odată cu romanticii secolului al XVIII-lea, pasionaţi, printre altele, de mister, exotism, de macabru, poveştile horror au câştigat şi mai mult teren. Mai ales aşa numitul “horror gotic”/ “ficţiune gotică” (aşa cum va fi numit acest gen de literatură în epoca modernă) dezvoltă o estetică a fricii şi a “bântuirii” – prezentul “bântuit” de trecut, superstiţiile, teroarea, în diverse ipostaze, sunt câteva dintre temele fundamentale ale acestui fel de literatură.
Din secolul al XIX-lea, relevante pentru literatura horror, sunt, de exemplu, romanul “Frankenstein”, al scriitoarei britanice Mary Shelley, „Vampirul ”, al scriitorului englez John Polidori, considerat creatorul personajelor-vampiri, în literatura modernă, unele dintre prozele lui Edgar Allan Poe, “Dracula”, de Bram Stoker (1897) etc.
“Dracula”, de Bram Stoker – ficţiune horror
Scriitorul irlandez Bram Stoker, la sfârşitul secolului al XIX-lea, este cel care l-a folosit pe Vlad Țepeș ca sursă de inspirație pentru a crea personajul principal, unul dintre cei mai cunoscuţi “vampiri” din poveştile horror – contele Dracula – al celebrului său roman, a cărui acţiune se desfăşoară în Transilvania, parte, la vremea aceea, a Imperiului Austro-Ungar.
Despre “vampiri” şi “demoni”, istoricul literar Brian Frost spune că “sunt la fel de vechi ca omul însuși”, dar au devenit foarte populari, în literatură, începând cu secolul al XVIII-lea, când, în viaţa reală, s-a ajuns şi la o serie de isterii în masă, provocate de teama de astfel de entităţi. Iar despre “vampirul” lui Stoker, Dracula, se spune că a devenit “chintesenţa ficţiunii horror moderne”.
La momentul apariţiei romanului “Contele Dracula”, Arthur Conan Doyle (autorul cunoscutului personaj Sherlock Holmes), îi scria lui Bram Stoker, că “Dracula ”este cel mai bun roman cu vampiri pe care l-a citit în ultimii ani”, iar într-o cronică din “Daily Mail” se consemna că: “În căutarea unei asemănări cu această poveste ciudată, de groază și puternică, mintea noastră se întoarce către poveștile horror “Misterele lui Udolpho”, “Frankenstein”, „Prăbușirea Casei Usher”, dar Dracula este mai sumbru decât oricare din acestea.”.
Personajul Dracula, al lui Bram Stoker, a devenit şi mai cunoscut însă după diversele ecranizări ale romanului – cea din 1931, în regia lui Tod Browning, cea din 1958, în regia lui Terence Fisher, cu Christopher Lee, în rolul lui Dracula, cel mai mare succes la public avându-l însă ecranizarea lui Francis Ford Coppola, din 1992, Gary Oldman, Keanu Reeves, Winona Ryder și Anthony Hopkins, în rolurile principale.
Poveştile horror după 1900
Poveştile horror sunt extrem de bine reprezentate şi în literatura secolului al XX-lea. Sunt emblematici, în acest sens, scriitori precum Gaston Leroux – “Fantoma de la opera”, Robert Bloch – “Psyho”, Thomas Harris – “Dragonul Roşu”, “Tăcerea mieilor”, Ira Levin – “Rosemary’s Baby”, William Peter Blatty – “Exorcistul”, Stephen King – “Strălucirea” etc.
În anii 2000, scriitorul american de Dan Simmons este unul dintre cei mai apreciaţi autori de literatură horror/ fantezie gotică, romanul său “Pride and Prejudice and Zombies” figurând pe locul al treilea în top bestseller-uri “New York Time”, din 2009.
Poveştile horror în viziune cinematografică
În privinţa filmografiei bazate pe poveştile horror, care s-a reinventat de nenumărate ori, în timp, în afară de ecranizarea unor cărţi celebre – “Blestemul lui Frankenstein”, “Creierul lui Donovan” (după un roman al lui Curt Siodmak), “Dracula”, “Fantoma de la opera”, “Hrana zeilor” (după un roman al lui H.G. Wells), “Pact cu diavolul” (după un roman al lui Andrew Neiderman), “Exorcistul” (o adaptare a romanului lui William Peter Blatty) etc. – începând cu anii 1990, horror-ul postmodern a fost ilustrat prin creaţii de referinţă, precum “Tăcerea mieilor”, “Martiri”, “Scream” (regia Wes Craven, scenariul Kevin Williamson), psihotrillere, precum “Ziua Z: Apocalipsa”, “Jurnalele vampirilor”, “Insidious” (2010), “Un loc liniştit” (2016), “Moştenire diabolică (2018), “IT” (unul dintre cele mai “gustate” filme de groază din ultimii ani) etc.
De ce mulţi oameni sunt fascinaţi de poveştile horror?
De ce fascinează poveştile horror? De ce atât de mulţi oameni vor să vadă istorii sordide, să vadă ceea ce nu ar vrea, de fapt, să vadă? Ce se întâmplă încreierul uman în faţa unor imagini terifiante? Este un fel de “experimentare”, de la distanţă, a suferinţei, o formă de exprimare (indirectă) a empatiei? Curiozitate pentru misterele întunecate ale unei lumi invizibile? Inducerea unui sentiment de satisfacţie că este doar ficţiune?
Howard Phillips Lovecraft, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de fantezii horror, din literatura americană, spunea că trăsătura definitorie a poveştilor horror constă în faptul că provoacă întotdeauna cititorilor/ spectatorilor (în cazul filmelor) un răspuns emoţional, dominat de frică, iar frica este “cea mai veche și mai puternică emoție a omenirii”. Reacția ancestrală de „luptă sau fugi” a moștenirii noastre evolutive a jucat cândva un rol major în viața fiecărui om, l-a ajutat să supravieţuiască. Chiar dacă civilizaţia a “calmat” acest sentiment, “groaza” ne amintește că lumea nu este întotdeauna atât de sigură pe cât pare.
Psihologii spun că anormalitatea din ficţiune – vampirul, monstrul, vârcolacul, criminalul etc. – ne linişteşte cu privire la normalitatea noastră. Apoi, poveştile horror, prin semnificaţiile lor simbolice, se adresează temerilor noastre viscerale, ne reglează impulsurile, ne ajută să ne menținem echilibrul și umanitatea.
Pe de altă parte, spun alți psihologi, oamenii cărora le plac filmele de groază au o mare deschidere pentru experienţe ieşite din comun, o trăsătură de personalitate legată de intelect și imaginație.
Evident, există şi multe persoane care nu suportă scenele terifiante, pentru că nu ştiu, nu pot, nu vor să gestioneze sentimentul de frică – este vorba, în acest caz, de oamenii foarte sensibili.
Frica: o plăcere cathartică?
Termenul “catharsis” a fost folosit, pentru prima dată, în antichitate, de către Aristotel, în lucrarea “Poetica”, pentru a explica efectele tragediei (o piesă de teatru cu evenimente întunecate, de la început şi până la sfârşit) asupra spectatorului. Strict etimologic, “cataharsis”, în limba greacă, este un derivat din “kathares” şi înseamnă “pur”, “curat”, “fără pată”.
Prin urmare, în viziunea lui Aristotel, când o tragedie impresionează spectatorul în aşa măsură încât îl face “să uite de sine”, participând total, din punct de vedere emoţional, la evenimentele reprezentate pe scenă, se produce “catharsis”-ul – eliberarea, prin artă, de propriile pasiuni, temeri, angoase.
În mod similar, susţin unele teorii, fascinaţia pentru poveştile horror s-ar explica prin acelaşi mecanism al catharsis-ului antic. Când citim sau vedem ceva înfiorător, am experimenta un sentiment ambiguu – empatizarea, neconştientizată, cu suferinţa victimelor (activarea circuitului durerii) şi o plăcere subiacentă (activarea circuitului plăcerii), pentru că nu nouă ni se intâmplă respectivele lucruri.
Oribilul și sordidul ar fi, de asemenea, un fel de catalizator al anxietății și ne-ar permite să împărtășim fricile cu ceilalți, să nu rămânem singuri în fața anxietății.
Sunt şi situaţii în care fascinația se transformă în “atracție” pentru ucigași în serie, monştri etc. – în psihologie, această manifestare fiind numită „hibristofilie” (sau sindromul Bonnie și Clyde), în acest caz depăşindu-se faza „curiozității morbide” trecându-se în patologic.
Poveştile horror şi efectele lor – explicaţia neuroştiintelor
În anii 2000, un grup de specialişti în neurostiinte au efectuat un experiment simplu pe un grup de voluntari, pentru a analiza efectele fascinației morbide pe care o experimentează ființele umane în fața groazei. În primul rând, li s-au provocat voluntarilor arsuri uşoare (aceştia având oricând posibilitatea se renunţe la experiment), apoi au măsurat activitatea creierului, cu ajutorul unui scaner.
Rezultatele au evidenţiat faptul că s-au activat simultan zonele cerebrale legate de senzațiile dureroase și o zonă legată de plăcere, „nucleul accumbens” (o zonă cerebrală care abundă in dopamină și care selectează stimulii recompensatori ai creierului, întărindu-i pe măsură ce experimentăm), specialistii subliniind că plăcerea și durerea ar funcționa ca un continuum.
De asemenea, cercetătorii au confirmat şi efectul de catharsis, în sensul că toți suntem atrași în secret de imagini dramatice si am avea nevoie, se pare, de partea noastră de orori pentru a ne exorciza propriile anxietăți, spun aceştia.
Mai mult, plăcerea pe care o simțim urmărind un film de groază este similară cu cea pe care o experimentăm, de pildă, în timpul unei plimbări cu montagne russe. Sărim in scaun, ne ținem respirația în momentele de tensiune, pe scurt, primim o doză bună de adrenalină, fără nicio repercusiune pe termen lung. Să te joci cu frica ta este ca și cum te-ai întoarce în copilărie. Unii consideră chiar că filmele de groază reprezintă echivalentul contemporan al poveștilor auzite în primii ani de viaţă.
O chestiune de alegere…
Sunt puncte de vedere care încearcă să explice interesul pentru ficţiunile horror, având în vedere că unele sondaje au arătat că 80% dintre persoanele intervievate au susţinut că sunt interesate de literatură, dar, mai ales, de filmele horror. Până la urmă, este o chestiune de alegere, de gust, de tendinţe mai mult sau mai puţin estetice, dar şi mai importantă este conştientizarea unor astfel de alegeri şi înţelegerea resortului care le susţine, ca o formă de autocunoaştere.
