Isterii colective au existat în toate timpurile – stranii comportamente apărute şi dispărute la fel brusc, cele mai multe rămase neexplicate până astăzi şi care arată cât de imprevizil poate deveni, în anumite contexte, comportamentul uman.
În pofida existenţei unei simptomatologii – probleme respiratorii, cefalee, leşin, greaţă, panică etc. – medicii, în cele mai multe dintre aceste situaţii, nu au reuşit să identifice o cauză clară, singurul element comun observabil, verificabil, fiind că subiecţii afectaţi au fost întotdeauna membrii unor grupuri care trăiau în acelaşi mediu, fie el chiar provizoriu – localitate, şcoală, fabrică, mănăstire, birou etc. Când cei atinşi de isterie erau separaţi de respectivul micro-mediu social, simptomele dispăreau.
Isterii colective în istorie – un „flashmob” mortal în Evul Mediu
În vara anului 1518, după cum povesteşte istoricul medicinei John Waller, profesor la Universitatea Michigan, în lucrarea “The Dancing Plague” (“Ciuma dansului”, titlu inspirat după o expresie a lui Shakespeare), studiu publicat în 2009, pe străzile înguste din Strasbourg, Franţa, unde astăzi se află Sediul Parlamentului European, zeci de oameni dansau frenetic, în ritmul tamburinelor, cimpoiului şi violelor, fără ca atmosfera să aibă ceva festiv.
Dimpotrivă, scenele, după cum s-a consemnat în diverse documente ale vremii, erau terifiante. Femei, bărbaţi, copii dansau neîncetat, cerând ajutor, fără a se putea opri. Aveau privirile pierdute, ca în transă, mişcările braţelor şi picioarelor păreau spasmodice, hainele lipite de trupurile transpirate. În numai câteva zile, cazurile s-au înmulţit semnificativ, răspândind spaimă şi moarte. Cel puţin 15 “dansatori” sucombau zilnic, victime ale epuizării, ale deshidratării sau ale accidentelor cardio-vasculare.
După cum se consemnează în diverse documente, o femeie, Fao Toffea, a deschis “balul”, în ziua de 14 iulie 1518, aceasta fiind considerată “pacientul zero”. Soarta acestei femei a fost urmărită cu mare atenţie de Paracelsus, celebru medic, alchimist, fizician, astrolog, teolog elveţian din epocă, fondator al toxicologiei, care, fascinat de acest fenomen de isterie colectivă, a venit la faţa locului, în 1526, pentru a investiga ce anume poate genera astfel de isterii colective.
În acea zi de iulie, din 1518, Fao Toffea a început să danseze singură pe străzi. În ciuda rugăminţilor soţului, a oboselii, ea a continuat şase zile şi şase nopţi, cu scurte momente în care aţipea. Între timp i s-au alăturat şi alţi oameni. În ziua de 25 iulie erau deja 50 şi, în scurt timp, numărul a ajuns la 400.
Gravă eroare în sistemul de sănătate publică
Verdictul medicilor vremii, în cazul isteriei de dans din Strasbourg, a fost “sânge prea fierbinte”. Consiliul municipal, neştiind cum să mai facă faţă situaţiei, a angajat zeci de muzicieni profesionişti, pentru a-i însoţi pe cei care nu se puteau opri din dans şi au creat un fel de culoar, pe străzi, şi scene/ platforme numai pentru aceştia. Greşeală gravă de “sănătate publică”, au spus medicii, autorităţile nefăcând altceva decât să faciliteze răspândirea bolii. Constatându-se eşecul unor asemnea măsuri, s-au anulat, iar fenomenul se va încheia câteva săptămâni mai târziu.
După mai bine de cinci secole, acest „flashmob” mortal din Evul Mediu continuă să-i intrige pe specialişti. Nu este o legendă, este un fapt real, despre care s-au putut strânge foarte multe informaţii şi, la fel de straniu, episoade comparabile de isterii colective cu această manifestare – dansul până la epuizare – au mai existat până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, ultima, în Madagascar, în 1863.
Ipoteze referitoare la isteria colectivă din Strasbourg
De-a lungul timpului au fost emise mai multe ipoteze legate de isteria colectivă din Strasbourg. Unii au spus că ar fi vorba despre “ergotism” – o intoxicaţie acută, provocată de consumarea cerealelor atacate de “cornul secarei”/ ergot (ciuperca Claviceps purpurea).
Alţii, în spiritul vremii, au susţinut că ar fi fost vorba despre “posesie demonică”, de vreun cult eretic sau de un fel de “revoltă” a femeilor contra tiraniei conjugale, opinie exprimată de Paracelsus, care spunea, raportantandu-se, evident, la mentalitatea timpului: “Nimic nu irita mai mult un bărbat decât o femeie care dansează. Şi Fao Toffea, iniţial, a folosit probabil pretextul unui dans, sărind, cântând, prăbuşindu-se la pământ, pentru a-şi impresiona soţul. Numai că alte femei au început să o imite, s-au instruit unele pe altele şi toată lumea a ajuns să vadă “boala” ca pe o pedeapsă a cerului”.
John Waller, istoricul medicinei menţionat la începutul articolului, crede că ar fi putut fi un fenomen de transă, care apare la oameni vulnerabili din punct de vedere psihologic şi care cred în “pedeapsa divină”. Locuitorii din Strasbourg îl venerau pe cel numit “Saint Guy” (Sfântul Guy), care era celebrat, de obicei, prin dans, iar cum oraşul trecuse prin perioade cumplite de foamete şi tot felul de alte epidemii, în paralel cu profunde convingeri religioase, probabil că isteria de dans a început ca un “ritual” dedicat acestui sfânt venerat de locuitori. Explicaţia nu este însă valabilă şi pentru alte isterii colective, din alte locuri şi alte timpuri.
Doctorul Bruno Falissard crede că a fost o “isterie” în sensul psihiatric al cuvântului, cu toate simptomele caracteristice (convulsii, leşin etc.), astfel de comportamente fiind “contagioase” la nivelul unor colectivităţi umane.
Isterii colective – “Posedatele din Loudun”, 1630
“Posedatele din Loudun “ este denumirea care face referire la o altă isterie în masă, din anul 1630, dintr-o perioadă în care “demonomania” era în floare. “Vânătoarea de vrăjitoare”, la propriu, era specifică Evului Mediu, vrăjitorii şi vrăjitoarele erau amprentaţi cu “sigillium diaboli” şi condamnaţi la moarte.
Dramaticele întâmplări din Loudun (un mic oraş din Franţa), de la începutul secolului al XVII-lea, se leagă de o mănăstire de călugăriţe ursuline, care se credeau “posedate de diavol”. Stareţa Mănăstirii Ursulinelor din Loudun, “Mere Jeanne aux anges” (Maica Ioana a îngerilor), care, la momentul în care a devenit stareţă, avea numai 25 de ani, a oferit postul de preot din parohia respectivă unui anume Urbain Grandier, un om cultivat, respectat, foarte plăcut la înfăţişare, dar şi extrem de orgolios şi drastic în raport cu clericii care îl invidiau.
Acest preot, pe care, la momentul apariţiei lui în Loudun, a vrut neapărat să-l cunoască, după cum mărturiseşte chiar tânăra stareţă, în jurnalul ei, era mereu în gândul călugăriţei. Pentru că, iniţial, Grandier a refuzat postul oferit de stareţă, de duhovnic al comunităţii, acesta a devenit ţinta atacurilor călugăriţei, care pretindea că preotul îi apare în vis, în chip de diavol, ispitind-o cu insistenţe amoroase.
Isteria colectivă şi “Pactul cu diavolul”
În scurtă vreme, toate celelalte călugăriţe au ajuns să spună acelaşi lucru, că preotul le apare în vis şi le chinuie, că aveau halucinaţii, delir şi crize convulsive. Autorităţile bisericeşti au stabilit că era vorba despre “posesie demonică” şi s-a început exorcizarea călugăritelor. Urbain Grandier a fost acuzat şi el de “vrăjitorie”, torturat şi ars pe rug, fără a avea cum să-şi dovedească nevinovăţia. Între timp, manifestări ca cele ale călugăritelor s-au extins şi la restul populaţiei din Loudun.
Stareţa mănăstirii şi-a revenit, ca prin farmec, după ce cardinalul Richelieu a trimis la mănăstirea din Loudun un exorcist, dar a fost stigmatizată. Se spune că, o vreme, a făcut şi ea, la rândul ei, vindecări miraculoase, dar, la un moment dat, şi-a pierdut puterile şi a murit din cauza unei pneumonii. Cazurile de “posesiune demonică” din Loudun au dispărut brusc, după recuperarea “pacientului zero”.
Şi în acest caz, ca şi în cel de la Strasbourg, s-a făcut o legătură între apariţia isteriei colective şi epidemia de ciumă, prin care trecuse mica localitate franceză, precum şi cu tensiunile religioase dintre protestanţi şi catolici.
Isterii colective – “Războiul lumilor”
“Războiul lumilor” este unul dintre cele mai faimoase cazuri de isterie colectivă. În 1938, marele actor şi regizor Orson Welles, a citit la radio, în cadrul seriei de teatru radiofonic – The Mercury Theatre on the Air – un episod din adaptarea celebrului roman “Războiul lumilor”, scris de H.G. Wells.
Episodul a fost difuzat direct prin reţeaua Columbia Broadcasting System, de Halloween, la data de 30 octombrie 1938, ora 20:00. Ascultătorii, urmărindu-l pe actor, au putut auzi (toate aspectele făcând parte din scenariul radiofonic) cum, la buletinul de ştiri, se anunţă întreruperea programului de muzică live, pentru a se comunica ceva despre nişte explozii ciudate pe Marte, apoi o ştire despre un obiect neobişnuit, în formă de cilindru, din care ies “marţieni”, observat la o fermă din New Jersey, la Grover’s Mill.
Povestea continuă cu ştirea că marţienii atacă populaţia, un reporter panicat transmite de la faţa locului. Altă transmisie live de pe un acoperiş din Manhattan, altă ştire că întreaga lume este atacată şi (aşa cum este şi în carte), un reporter intervine, la un moment dat, descriind oameni disperaţi, după care pare că se îneacă cu fum, tuşeşte şi… programul radiofonic ia prima pauză.
Se pare că scenariul după romanul lui H.G. Wells, “Războiul lumilor,” a fost interpretat atât de convingător de Orson Welles, încât numeroşi ascultători americani au ieşit pe străzi, panicaţi, convinşi că are loc o invazie extraterestră. În plus, emisiunea nu a avut pauze publicitare şi, s-a spus la vremea respectivă, probabil că mulţi ascultători au comutat pe post în timpul emisiunii şi totul părea foarte real. Impresia de straniu a fost potenţată şi de alegerea unei coloane muzicale – un solo de pian, cu piese de Debussy şi Chopin – al cărei efect a devenit din ce în ce mai sinistru.
Pont-Saint-Esprit, ergotul de secară, LSD şi CIA – 1962, SUA
Dacă ipoteza ergotului de secară (cornul-secarei) nu este tocmai credibilă în cazul isteriei de dans de la Strasbourg, aceasta este plauzibilă într-un caz de isterie colectivă din Pont-Saint-Esprit, din SUA. Aproximativ o sută de persoane au manifestat brusc aceleaşi simptome – au început să umble pe străzi, noaptea, suferind de insomnie şi fiind extrem de gălăgioase.
Într-un documentar realizat în 2017, un “pacient” din Pont-Saint-Esprit mărturisea că a stat 21 de zile fără să doarmă, chiar dacă a luat o mulţime de sedative, că număra întruna ciucurii de la perdele, rostind obsesiv, fără sens, cuvântul “saxofil”, care nu însemna nimic, sau că privea tavanul camerei spunându-şi mereu: ”Dacă ai cădea de acolo, te-ai răni!”. Despre fiica sa spunea că visa tigri, lei, urşi, veniţi să o devoreze.
Singura cauză pe care au identificat-o atunci a fost pâinea pe care o cumpărau de la brutarul din localitate, contaminată cu ergot (cornul secarei), care ar fi declanşat halucinaţii colective, această ciupercă conţinând substanţe care se găsesc şi în LSD (un drog cu puternice efecte halucinogene).
Mai târziu, în nişte documente CIA declasificate, s-au găsit informaţii din care rezultă interesul deosebit al oficialilor statului pentru mica localitate Pont-Saint-Esprit, un interes absolut inexplicabil, ceea ce a favorizat o serie de speculaţii legate de isteria colectivă şi posibile experimente criminale.
Epidemia de “insecte”, SUA, 1962
Tot în SUA, cu un an înainte, într-o fabrică de ţesături, s-a răspândit zvonul că anumite insecte ar transmite un virus rezistent, foarte periculos. Nu după mult timp, zeci de muncitori au început să prezinte simptome, precum greaţă, vărsături, ameţeli, somnolenţă. Niciodată nu s-au găsit dovezi despre existenţa unui asemenea virus, dar este o certitudine că o mulţime de oameni au trecut atunci printr-o astfel de situaţie, cauza fiind, probabil, anxietatea provocată de zvonul respectiv.
Alte isterii colective
În istoria lumii au fost înregistrate nenumărate alte isterii colective. Epidemia de râs, din 1962, din Tanzania, a rămas, până astăzi, una dintre cele mai ciudate manifestări de psihoză în masă. De asemenea, cazul “vrăjitoarelor din Salem”, din Massachusetts, SUA, din 1692 – 1693, a suscitat un deosebit interes. Totul a pornit de la două “vrăjitoare” care “vorbeau o limbă necunoscută”, dar s-a extins, astfel că peste 150 de oameni au fost arestaţi atunci şi întemniţaţi, 19 au fost pedepsiţi la moarte prin spânzurătoare, alţii arşi pe rug.
În India, mii de oameni, în 1995, au susţinut că au văzut cum statuile care îl înfăţişau pe Ganesh, zeul-elefant, au băut laptele pe care credincioşii l-au adus ca ofrandă. S-au făcut anchete de către autorităţi şi peste 60% dintre cei anchetaţi au continuat să susţină că au fost martorii unui miracol.
Sunt posibile isterii colective în secolul al XXI-lea?
Societatea umană a înregistrat schimbări majore de-a lungul timpului, din toate punctele de vedere – educaţie, cultură, mentalităţi, ştiinţă şi tehnologie etc. – şi este greu de crezut că isterii colective de felul celor menţionate anterior să fie posibile. Cu toate acestea, susţin oamenii de ştiinţă, este posibil să se petreacă un fel de “conversie” a unor comportamente în masă, care nu mai sunt numite neapărat “isterii colective”, dar care prezintă similarităţi cu acestea.
De exemplu, unii fac o paralelă între “maniile dansante” şi petrecerile “rave” (cu muzică electronică, breakbeat, hardcore techno etc.), care durează zile întregi, vreme în care dansatorii se mişcă în transă, până la epuizare, uneori mai “euforici” decât “dansatorii” din Strasbourg, după afirmaţia unui psihiatru contemporan, Bruno Falissard.
Şi boli asa-zis “moderne”, numite astăzi “reacţii colective la stres” sau “sindromul epidemiei de masă|”, care se manifestă la un număr mare de oameni – stresul, anxietatea, chiar intoleranţa la gluten, maladii gastroentoerologice etc. – tind să se transforme într-un fel de psihoze colective, spun unii medici.
Mulţi specialisti susţin, astăzi, că pandemia, criza sanitară, criza economică prin care trece omenirea, care au provocat atât de multă tensiune, frică, emoţie, frustrare, pot genera o panică generalizată, iraţională, mai periculoasă decât pandemia în sine.
Există o cantitate enormă de informaţii, multe contradictorii, pe care le vehiculează mass-media şi care pot declanşa fenomene de isterie colectivă. Frica este unul dintre sentimentele cele mai puternice si periculoase, avertizează psihologii, care poate duce la fenomenul “profeţiei autoimplinite”, de aceea singura atitudine potrivită, in orice imprejurare, dar, mai ales, in vreme de criză, este cea raţională.
