Apariţia prafului de puşcă a transformat felul în care războiul se desfăşoară în toată lumea. Experimentând cu elixiruri ce ar fi dus la prelungirea vieţii, alchimiştii chinezi au descoperit în schimb praful de puşcă. Invenţia lor avea să devină baza pentru aproape toate armele ce aveau să se folosească în războaie.
În mod ironic, căutarea imortalităţii a fost cea care a dus la inventarea celei mai mortale arme înainte de apariţia bombei atomice.
Praful de puşcă sau praful negru, aşa cum mai este cunoscut, este format dintr-un amestec de sulf, nitrat de potasiu şi cărbune. Prezenţa cărbunelui îi dă acea culoare închisă şi de acolo se trage denumirea sa populară de praful negru.
În China antică a secolului al IX-lea s-a realizat că praful de puşcă ar putea fi folosit în arme. Chiar şi aşa, se crede că alchimiştii descoperiseră componentele prafului de puşcă şi erau conştienţi de proprietăţile sale combustibile cu mult înainte ca chinezii să-l fi folosit.
Cele mai vechi menţiuni ale existenţei prafului de puşcă datează din anul 142 D.Hr., în timpul dinastiei Han. Un alchimist chinez numit Wei Boyang a amestecat mai multe elemente, 75% erau nitrat de potasiu, 15% cărbune şi 10% sulf. Acest amestec nu avea proprietăţi miraculoase ce ar fi dus la obţinerea imortalităţii, dar când a fost expus unei flăcări, a explodat ducând la crearea unei lumini şi a unui zgomot puternic. Chiar dacă s-a găsit o singură menţiune a acestui praf, se presupune că era vorba despre praful de puşcă, din moment ce la vremea respectivă nu exista nici un alt amestec exploziv al celor trei elemente.
Din acel moment praful de puşcă a avut o evoluţie treptată, el nefiind utilizat în arme de la început. Într-un text scris în anul 300 D.Hr. de către învăţatul chinez Ge Hong se face o referire clară la praful de puşcă în care este descris caracterul său exploziv. Ge Hong făcea parte din dinastia Chin. De asemenea, în lucrările acestuia este menţionat că alchimiştii acelor vremuri nu au putut controla reacţiile ce aveau loc şi din acest motiv mulţi dintre cei care le cercetau au fost nevoiţi să plătească cu viaţa.
Abia în secolul al VII-lea D.Hr., în timpul dinastiei Tang, natura explozivă a amestecului a putut fi controlată şi pusă în folosinţă. În unele înregistrări ale vremii se arată că iniţial, în timpul dinastiei Tang, praful de puşcă a fost folosit în artificiile chinezeşti.
Cu toate acestea, începând cu sfârşitul dinastiei Tang, prin secolul al X-lea, chinezii au realizat puşti rudimentare prin umplerea unor beţe goale de bambus cu praf de puşcă. Aceştia obişnuiau să pună praful la un capăt al puştii iar la capătul celălalt era pusă o bilă metalică. Odată aprins, praful de puşcă exploda şi forţa exploziei propulsa bila metalică cu o viteză ce provoca răni considerabile soldatului inamic.
Puştile şi tunurile fabricate din fier nu aveau să fie inventate până în secolul al XII-lea. Ce s-a întâmplat exact între timp este puţin cam greu de determinat. Există cei care susţin că praful de puşcă era deja folosit de chinezi, de prin anul 904-906, în fabricarea unor proiectile incendiare numite fei-ho (focul zburător). Cu toate acestea, există cei care demontează această afirmaţie.
Aceştia afirmă că praful de puşcă a fost folosit pentru prima dată de către chinezi în bătăliile din 919 D.Hr. Un banner chinezesc de mătase de la mijlocul secolului al X-lea îi arată folosind o lance de foc (precursorul armei ce a folosit praful de puşcă).
Cea mai veche formulă pentru praful de puşcă ce avea să fie utilizat în război a fost găsită în compendiul militar chinez, ce fusese scris în 1044 în timpul conducerii celor din dinastia Song. Sub conducerea dinastiei Song, până în secolul al XII-lea, chinezii începuseră să folosească puşti şi tunuri din fier ce funcţionau cu ajutorul prafului de puşcă.
Chinezii au încercat din greu să ţină ascunse cunoştinţele despre praful de puşcă. Încă din secolul al XI-lea, conducerea dinastiei Song a interzis cetăţenilor săi să facă comerţ de sulf sau nitrat de potasiu cu străinii.
Dar, în timp ce dinastia Song era preocupată cu perfecţionarea armelor sale de foc, secretul prafului de puşcă ajunsese în lumea islamică şi în Imperiul Roman.
Se crede că lumea islamică a dobândit secretul prafului de puşcă undeva între anii 1240 şi 1280. De acolo, reţeta s-a răspândit în întreaga lume. De asemenea, se crede că tehnologia producerii acestui praf a fost adusă şi în India la mijlocul secolului al XII-lea de către mongoli, care cuceriseră teritorii atât în China cât şi în India. Cu toate acestea există cei care susţin că praful a ajuns în India cu aproximativ 100 de ani mai târziu.
Vestea existenţei prafului de puşcă s-a răspândit repede în Europa, cel mai probabil în a treia Cruciadă sau pe calea Drumului Mătăsii. Roger Bacon a fost unul din primii europeni care menţiona praful de puşcă în scrierile sale. Praful de puşcă a fost folosit pentru prima dată în Europa în Bătălia de la Crecy din 1346.
