Râsul şi plânsul sunt specifice omului? Sunt semne ale superiorităţii speciei umane?

Râsul şi plânsul sunt manifestări umane atât de fireşti, încât, probabil, rareori ne punem întrebări despre rostul acestora şi despre mecanismele care le generează. Râdem şi plângem dintr-o mulţime de motive, sunt caracteristici fără de care fiinţa umană ar fi arătat cu totul altfel.

Există și alte specii de animale capabile să exprime durerea şi bucuria, să plângă sau să râdă ca oamenii? Neurobiologul franco-argentinian Martin Giurfa, de la Centrul de Cercetare pentru Cunoașterea Animalelor, recunoscut pentru cercetările sale despre mecanismele cogniţiei la nevertebrate (folosind albinele ca modele pentru înțelegerea principiilor învățării și memoriei), consideră că râsul şi plânsul sunt foarte greu de “obiectivat” din punct de vedere ştiinţific.

În general, specialiştii susţin că râsul şi plânsul sunt specifice omului, deoarece doar el este capabil de procese mentale şi emoţionale complexe. Cercetările mai noi, însă, afirmă tot mai clar că multe animale au aceleaşi emoţii primare ca şi noi. Ecologistul american Carl Safina, de exemplu, în cartea sa, “Dincolo de cuvinte: ce gândesc și simt animalele”, bazându-se pe imensa sa experienţă şi interacţiune cu elefanți, lupi, delfini și balene, consideră că şi acestea, ca şi omul, simt bucurie, tristeţe, iubire, altruism etc., că pot “plânge” sau “râde”.

Un biolog și doctor în științe cognitive, francezul Benoit Grison, susţine că experimentele sale au arătat clar că râsul se observă, de fapt, la animalele foarte sociale și foarte inteligente, precum şobolanii sau cimpanzeii, care “râd”, de exemplu, când sunt gâdilaţi.

Pentru alţii, precum neurologul britanic Michael Trimble, “plânsul” animalelor nu este altceva decât un mecanism de lubrifiere a ochilor, capacitatea de a plânge aparţinând doar omului, aceasta apărând, în cursul evoluţiei, în urmă cu peste 150 000 de ani, când viaţa socială a început să devină din ce în ce mai complexă.

Dacă râsul este propriu oamenilor, cum şi de ce facem acest lucru?

La începutul secolului trecut, în 1907, filosoful italian Angelo Fortunato Formiggini a publicat una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale – “Filosofia râsului” – în care afirmă, printre altele, că râsul este principalul factor care îi uneşte pe oameni, umorul fiind, din punctul său de vedere, “cea mai înaltă manifestare a gândirii filosofice” şi cu o funcţie educativă majoră.

De altfel, Formiggini, pentru a-şi exprima entuziasmul faţă de această excepţională calitate umană, a creat şi o “Casă a râsului”, “un fel de bibliotecă și muzeu a tot ce are de-a face cu râsul, fără limite de timp și de geografie”, cum el însuşi o descria, în care a inclus peste 4 500 de volume despre râs, colectate de-a lungul anilor, ziare și periodice umoristice, antice sau moderne, publicate în Italia sau în alte țări.

Psihologii cred şi ei ca râsul este un liant social important şi că, în plus, contribuie la diminuarea stresului, creşte nivelul de serotonină (hormon responsabil cu starea de bine), sporeşte sentimentul de satisfacţie în viaţa de zi cu zi şi că rezultă nu dintr-o formă de inteligenţă emoţională, ci din interacţiunea dintre oameni. Când râdem, mușchii se relaxează, scade presiunea sanguină, sângele este oxigenat mai mult și sistemul imunitar este întărit.

Din punct de vedere fiziologic, râsul, arată studiile ştiinţifice, se dezvoltă în mai multe etape – o etapă psiho-afectivă (când intră în joc amintiri, emoţii, comunicare), una cerebrală, când un stimul vizual (situație amuzantă), auditiv (glumă, zgomot), tactil (gâdilat) sau chiar simple amintiri sunt captate de lobii scoarței cerebrale şi analizate, “programând” râsul.

Mesajele sunt trimise apoi către sistemul limbic, care organizează execuția “programului”, în special prin trunchiul cerebral, care declanșează cascada de reacții fiziologice asociate cu râsul. Etapa motorie se referă la faptul că, în timpul râsului, sunt activate multe grupe musculare.

Râsul şi sursele acestuia

Râsul poate avea surse şi manifestări extrem de diferite – situaţii comice, amuzante, râsul “transmisibil”, “empatic”, într-un grup de persoane (proces în care sunt implicaţi neuronii-oglindă (o activare a proceselor neurologice legate de râs prin simplă observație), râsul ironic (al superiorităţii), râsul “nervos” (provenit dintr-un exces de sentimente dificil de gestionat), râsul după o spaimă puternică (în unele culturi, precum cele asiatice, este considerat normal să râzi după o frică puternică, pentru a alunga spiritele rele sau sentimentul de neliniste) etc.

De ce plângem? Ce spun lacrimile?

Ca şi în cazul râsului, oamenii de ştiinţă nu au explicaţii complete asupra acestei manifestări. Plângem când suferim, plângem de frică, din cauza neliniştilor, durerilor etc. Când cineva simte o emoție profundă (frică, tristețe etc.) are loc o conexiune neuronală între zonele creierului responsabile cu gestionarea lor și glandele lacrimale.

În faţa unui şoc fizic sau psihologic, se pare că lacrimile ar permite corpului să revină la calm, să se producă un fel de „resetare emoțională”. Compoziția lacrimilor este încărcată cu proteine și hormoni care induc o senzație de bine, ajută la reducerea stresului, la instalarea acelui sentiment de oarecare linişte pe care îl încercăm după plâns.

Plânsul are și vocație socială, deoarece transmite un mesaj ușor perceptibil de către interlocutor, stimulând astfel empatia, creând legături care conduc la cooperare. Lacrimile sunt şi un fel a atrage sprijinul celor din jur în situaţii dificile, rareori o persoană continuând să certe sau să pedepsească o alta care plânge.

Anumite teorii spun că plânsul a apărut în timpul evoluţiei, pentru a semnaliza discret situaţiile în care oamenii se aflau în pericol, fără a alerta prădătorii, după care a ajuns să îndeplinească alte roluri, specifice condiţiei umane.

Există şi lacrimi reflexe sau iritative, care apar când ochiul este iritat sau atunci când tăiem o ceapă, în acest caz lacrimile fiind încărcate cu anticorpi și enzime, menite să repare, să sterilizeze și să evacueze orice ar fi deranjant pentru ochi, praf, bacterii etc.

Curiozităţi despre plâns şi lacrimi

• Lacrimile au o compoziţie chimică asemănătoare cu a salivei şi conţin proteine şi alte substanţe care combat infecţiile ochilor. În fiecare zi, glandele lacrimale produc 150 – 300 mililitri de lacrimi, chiar dacă nu plângem.
• Statisticile spun că femeile plâng mai mult şi mai des decât bărbaţii, fapt explicabil printr-o predispoziţie biologică.
• Plânsul calmează şi elimină tensiunile, dacă în jur sunt persoane de încredere, altfel pot spori sentimentul de vulnerabilitate.
• Lacrimile de bucurie, ca şi cele provocate de o suferinţă, readuc organismul la o stare de echilibru.
• Bebelușii, pentru că nu-și pot verbaliza mesajele, plâng pentru a semnala diverse nemulţumiri, este modul lor de comunicare cu adulţii, iar medicii au identificat, la aceştia, trei tipuri principale de plâns – plânsul de foame urmează un tipar foarte ritmat: plâns-tăcere-respirație-plâns, iar inspirația este adesea însoțită de respirație șuierătoare, plânsul asociat cu durere începe brusc, fără tentative de plâns prealabil, plânsul de nemulţumire este puternic și mai intens.
• Omul nu este singurul animal care are lacrimi, dar este, în schimb, singurul care plânge pe un fond emoţional – aspect pe care cercetările actuale deja il pun sub semnul intrebării.
• Se poate plânge şi de râs, râsul şi plânsul fiind două reacţii psihologice similare, dar a căror conexiune specialiştii nu o pot explica deocamdată.

Râsul, plânsul – Există animale capabile să râdă sau să plângă precum oamenii?

Râsul și plânsul, aşa cum se manifestă la oameni, îmbină două componente: trăiri foarte subiective (sentimentele) și fenomenele fiziologice care sunt mai “obiective”, pentru că pot fi măsurate, precum evoluția ritmului cardiac sau secreția crescută a anumitor hormoni sau neurotransmițători. Dar chiar şi aşa, studiind această a doua componentă (procesele fiziologice), este foarte greu să se explice sentimentele. Se pot emite doar ipoteze şi, poate, într-un viitor, graţie progreselor în tehnica imagisticii cerebrale, să se poată studia emoţiile oamenilor si animalelor dintr-un unghi nou.

Aşa cum nu putem spune că animalele sunt lipsite total de “sentimente”, ar fi hazardat să se explice mecanismele “sentimentelor” în lumea animală prin similitudine cu ale oamenilor, pentru că este vorba de specii cu istorii evolutive foarte diferite.

Este adevărat, pe de altă parte, că, în epoca modernă, tot mai mulţi oameni încep să vadă animalele diferit, să le ocorde atenţia şi grija pe care o merită, de aici şi interesul pentru ceea ce “simt” acestea.

Despre elefanţi, de pildă, se crede că sunt unele dintre cele mai empatice animale, ştiu să coopereze, se recunosc după foarte mult timp, aşa cum recunosc şi oamenii care le-au făcut un bine, faţă de care manifestă “recunoştinţă” şi “duioşie”, dar şi pe cei care le-au făcut rău. Au abilităţi de învăţare şi comunicare şi, mai ales, “simt” durere când unul dintre ei suferă sau moare.

Studii recente arată că delfinii sunt atât de inteligenţi, încât ar trebui consideraţi “persoane”, cu un grad ridicat de conştientizare a sinelui şi care pot “gândi” în perspectivă şi “plâng” atunci când suferă.

Câinii, minunatele animale de companie, “plâng” în felul lor, cu scâncete şi vaiete. Un studiu făcut de o echipă de specialişti japonezi arată că devotaţii noştri prieteni “plâng” cu lacrimi de bucurie atunci când îşi reîntâlnesc stăpânii.

De la antropomorfism la realitate, de la emoţii, la sentimente

Prababil că, în lumea animală, există nenumărate alte exemple legate de “emoţii” şi de diverse feluri de manifestare a acestora, pe care omul, orgolios şi, adesea, indiferent, nu le observă, nu este interesat să le ştie sau, poate, gândeşte că doar el are privilegiul râsului şi plânsului, al bucuriei şi al suferinţei.

Teoria “animalului-maşină”, formulată de Descartes, în secolul al XVII-lea, potrivit căreia acesta (animalul) nu are suflet, nu poate simţi nici bucurie, nici suferinţă, este o “marfă” ca oricare alta, este demult depăşită.

Pe de altă parte, este important să avem grijă să nu interpretăm greşit comportamentul unui animal, din perspectiva antropomorfismului, pentru că acest lucru ar însemna să nu-i mai respectăm adevărata natură.

Antropomorfismul este o concepţie referitoare la atribuirea reacțiilor, sentimentelor, acțiunilor și trăsăturilor umane la ceea ce nu este uman. Faptul de a pune pe seama câinilor, pisicilor, altor animale, comportamente considerate ca fiind specifice omului este destul de răspândit astăzi. De exemplu, câinilor li se atribuie uneori sentimente de vinovăție, atunci când sunt certați pentru o greșeală sau considerăm că pisicile suferă de gelozie dacă le acordăm un pic mai puțină atenție, când, de fapt, poate fi doar un soi de anxietate legată de o schimbare în viața lor de zi cu zi.

Pentru o corectă înţelegere a specificului lumii vii şi a condiţiei noastre, de oameni, care avem emoţii, sentimente, trăim bucurii şi tristeţi, întoarcerea la realitate şi raportarea corectă la aceasta este calea cea mai potrivită, acceptând că superioritatea speciei noastre constă, mai degrabă, în capacitatea de înţelegere a infinitei complexităţi a realităţii în care trăim.