Vikingii (cele mai multe surse indică faptul că termenul se trage din norvegiana veche, de la cuvântul „vik”, care înseamnă „golf”) au fost războinici din ținuturile nordice europene, în principal din regiunea scandinavă. Însă un aspect care încă creează confuzii în ziua de astăzi este credința că vikingii reprezentau întreaga populație nordică.

Majoritatea nordicilor erau agricultori, care se îngrijeau de ferme și animale, dar care, spre deosebire de vikingi, nu s-au războit niciodată, nu au plecat pe mare să cucerească noi teritorii și nu au vandalizat biserici creștine în căutare de obiecte strălucitoare și prețioase.

Vikingii nu purtau pe cap căști de protecție cu coarne sau aripi din metal, imaginea aceasta aparținând folclorului.

Vikingii erau, de asemenea, și foarte buni negustori, aceștia făcând comerț pe rute care duceau până în Irakul de azi. La începuturi, aceștia nu se aventurau decât până în preajma Mării Baltice, însă în cele din urma, au ajuns să comercializeze bunuri pe întregul continent european, ajungând până la Roma, iar mai apoi la Marea Caspică. Unii cercetători sunt de părere că vikingii au ajuns chiar și pe continentul african.

Aceștia făceau comerț cu bunuri precum lemnul, lână, grâu, blănuri și piei, fildeș de morsă, dar transportau și armament specific și sclavi. În schimb, vikingii se întorceau acasă cu bunuri care în zonele nordice erau de negăsit, precum mătase, sticlă, argint și oțel de calitate, metale pe care le topeau, iar mai apoi le foloseau la confecționarea de arme și bijuterii.

Vasele vikingilor erau superioare din punct de vedere tehnic în perioada aceea, astfel că aceștia puteau naviga cu repeziciune pe apele de primprejurul continentului european. Bărcile acestora, cunoscute sub denumirea de knarr, ajungeau până la 16 metri, aveau vâsle și erau destul de puternice pentru apele învolburate, fiind totodată mai rapide și mai ușor de manevrat. De asemenea, erau suficient de rezistente și aveau capacitatea de a căra cantități uriașe, care serveau nu doar comerțului, dar și transportării de obiecte necesare formării unor colonii pe noi teritorii cucerite de vikingi. Datorită bărcilor pe care le-au construit, vikingii au fost primii care au reușit să traverseze Oceanul Atlantic.

La sfârșitul secolului al VIII-lea, vikingii descoperă o nouă modalitate de a obține bunuri de preț – jefuirea bisericilor creștine, locuri ușor de exploatat, pline de obiecte din metale prețioase, pe care le puteau lua fără prea mari eforturi, întrucât majoritatea erau situate în locuri izolate, iar preoții erau incapabili de a opune rezistență. În 793 vikingii atacă prima biserică creștină engleză, în Lindisfarne, iar în decursul următorilor ani reușesc să jefuiască biserici nu doar din Anglia și Irlanda, dar și de pe restul continentului european.

Aduc cu ei înapoi atât obiecte bisericești, făcute din argint, aur și alte metale prețioase, pe care le vor topi și transforma în săbii și bijuterii, cat și preoți și alte persoane, care deveneau sclavi.

Europa cunoștea în acele vremuri o perioadă de înflorire, iar atacurile „sălbaticilor din nord”, care nu cunoșteau cutumele creștine și nu aveau respect pentru religie, lăsau în urmă doar teroare printre cei atacați, dar și printre reprezentanții bisericii de pretutindeni. În unele cazuri cereau taxă de protecție (danegeld).

Dorința de extindere și cucerire de noi teritorii a vikingilor face ca în decursul secolului al IX-lea aceștia să cucerească numeroase teritorii, dar și să descopere altele noi, pe care le vor coloniza. În 842, vikingii atacă coasta franceză, ajungând până la Paris, în 844 vor ocupa Sevilla, iar în 859 jefuiesc Pisa. De asemenea, aceștia încep să exploreze teritorii din vest, iar în 860 descoperă Insulele Feroe. Puțin mai târziu, norvegianul Floki Vilgerdarson descoperă un nou teritoiu, nelocuit și extrem de rece – Islanda. Frigul face ca toate vitele acestuia să moară, astfel că exploratorul se întoarce înapoi în Norvegia. Un nou echipaj de exploratori se va întoarce aici și vor începe să colonizeze ținutul.

Meritul de a fi descoperit continentul american i se atribuie lui Cristofor Columb, însă ceea ce foarte puțini știu este că, cu vreo 500 de ani înaintea lui, un norvegian a traversat Oceanul Atlantic și a poposit pe pământ american. Leif Eriksson a fost băiatul cel mare a lui Erik the Red, un imigrant care, după ce este alungat din Norvegia din cauza unei crime, ajunge în Islanda. Aici, se căsătorește cu Thjodhild, are cu aceasta trei copii și toți sunt creștinați. Se apucă de agricultură, însă după o dispută, comite o nouă crimă și în jurul anului 985 d. Hr., pleacă spre vest și colonizează noul ținut descoperit – Groenlanda. Întemeiază aici o nouă fermă, și împreună cu soția sa, construiesc prima biserică creștină.

Ani mai târziu, fiul acestuia, Leaf Eriksson, intrigat de poveștile despre un explorator viking care în expedițiile sale a întâlnit un teritoriu împădurit, dar nu s-a aventurat acolo, preferând să se întoarcă în Groenlanda, vrea să refacă drumul acestuia. Conform unor descoperiri arheologice realizate în 1960, Leif, cândva între anul 997-1003, ajunge în nordul continentului american, undeva în Insula Baffin, în Canada. Își continuă călătoria înspre sud, înr-un loc bogat în cherestea (Markland/Forestland), după care echipajul acestuia se stabilește în nordul insulei Newfoundland.

Leif se întoarce înapoi în Groenlanda și ia în stăpânire colonia din Groenlanda, după moartea tatălui său. Ani mai târziu, o parte din familia acestuia se întoare pe tărâmurile americane, însă aceștia nu au rezistat pentru mult timp, cel mai probabil din cauza climatului dur și a prezenței populației native americane. În 1964, președintele american Lyndon Johnson desemnează ziua de 9 octombrie ca fiind ziua exploratorului Leif Eriksson.

Pe măsură ce oamenii de pe teritoriile cucerite de vikingi s-au răscolit și au început să lupte și să se apere, puterea vikingilor devenea tot mai limitată. În Europa, regatele și stăpânii de pământ au început să fie din ce în ce mai puternici, astfel că teritoriile acestora erau tot mai greu de cucerit. În plus, la acea dată, majoritatea regatelor scandinave erau deja creștinate. După venirea la putere în 1066, în Anglia, a lui Wilhelm Cuceritorul, fost descendent al vikingilor, teroarea provocată de expansiunea nordicilor încetează.

Cultura vikingă va fi absorbită de cea creștină, în locul ei rămânând doar legende și mitologie nordică.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ