Conflictul dintre francezi și algerieni s-a întins pe o durată de opt ani și a fost unul dintre cele mai lungi și violente conflicte din a doua jumătate a secolului XX. Războiul a izbucnit în anul 1954, pe data de 1 noiembrie și a luat sfârșit în anul 1962, pe 16 martie.

Procesul de decolonizare a Algeriei are loc în contextul mișcării de eliberare a Africii de sub imperiile coloniale europene. Înainte de Algeria, Marocul și Tunisia își câștigă independența de sub Franța, iar în anul 1954, ia sfârșit și războiul de eliberare din Indochina (la acea vreme, colonie franceză), în urma căruia se proclamă Republica Vietnam.

Războiul Algerian de Independență
Războiul Algerian de Independență

Cauzele care au dus la dezvoltarea conflictului sunt de natură socio-economică și politică. Nemulțumirile algerienilor față de politica franceză pe teritoriul coloniei încep după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când în localitatea Setif, în ziua în care se sărbătorea încheierea războiului și victoria Franței, izbucnește revolta, care durează 8 zile. 104 francezi sunt omorâți și mai multe femei sunt violate. De partea cealaltă, aproximativ 600 de musulmani sunt uciși de către forțele armate franceze. Evenimentele de la Setif nu au fost decât consecința inegalităților sociale și economice existente la acea vreme între francezi și populația indigenă. Algerienii se așteptau, după ce au luptat și au murit alături de francezi în tranșee, la o reformă care să le acorde drepturi egale cu cele ale coloniștilor.

Chiar dacă Algeria era privită ca prelungirea statului francez de peste mare, populația indigenă nu beneficia de aceleași drepturi ca europenii și nici aceeași putere de decizie în ceea ce privește politica țării. În plan economic, marea majoritate a algerienilor nu au locuri de muncă, principalul domeniu în care aceștia pot câștiga bani pentru traiul zilnic este muncind în agricultură pe proprietățile coloniștilor (având în vedere că marea majoritate a terenurilor cultivabile se află în posesia acestora), dar salariile arabilor sunt de două ori și jumătate mai mici decât cele ale unui muncitor agricol francez. Sistemul educațional nu îi favorizează nici el pe indigeni. Doar 20% dintre copiii acestora ajung să urmeze cursurile unei școli, spre deosebire de copiii francezilor care merg la școală în procent de 100%. Marea partea a populației indigene este, așadar, analfabetă.

După masacrul de la Setif, se elaborează un proiect de lege, în 1947, care să modifice statutul populației indigene în raport cu cea europeană, dar aceștia din urmă se opun acordării de drepturi egale. Algeria și populația algeriană rămân pentru francezi un câmp de exploatare foarte profitabil.

Dorința de eliberare a algerienilor se concretizează în două organizații care luptă pentru obținerea independenței: F. L. N-ul (le Front de Libération Nationale, Frontul de Eliberare Națională) și A. L. N.-ul (partea militară a F.L.N., l’Armée de Libération Nationale, Armata de Eliberare Natională). Primele acțiuni militare sunt planificate pentru noaptea dintre 31 octombrie și 1 noiembrie, în mai multe puncte de pe teritoriul algerian. Bombe sunt plasate la sediul Radio-Algeria, la o uzină de petrol din Alger, la o uzină de gaz din localitatea Batna, în Kabylia; incendiul declanșat de explozii la un depozit de lână duce la moartea unui om.

Autoritățile franceze sunt luate prin surprindere. Cu toate că existau rapoarte care informau despre anumite acțiuni ale FLN-ului în afara țării, autoritățile decid că nu există motive de îngrijorare în interiorul țării. Imediat este declanșată o campanie de găsire și pedepsire a rebelilor. Rebelii se vor ascunde în munți și în următoarele luni vor câștiga o simpatie din ce în ce mai mare din partea populației. Se estimează că până în anul 1958, ALN număra deja 90 000 de combatanți.

În ciuda operațiunilor armatei franceze, atacurile rebelilor continuă. Atacurile devin din ce în ce mai dese, fiind acum localizate mai ales în orașele mari și îndreptate împotriva populației civile. Explozibilul este amplasat de aceștia în locuri aglomerate (stații de autobuz, aproape de cafenele, stadioane, lângă școli). Aceste acțiuni poartă denumirea de guerila urbană.

Astfel se declanșează în anul 1957 Bătălia pentru Alger. În capitala statului au loc numeroase atacuri cu bombă, care fac victime în rândul populației civile. Pentru a pune capăt acestor operațiuni, forțele militare vor folosi pentru prima dată tortura în timpul conflictului.

Războiul Algerian de Independență1

Pe parcursul acestui an și al anului 1958, au loc acțiuni militare de ambele părți. La sfârșitul anului 1958 apar și primele încercări de conciliere între francezi și algerieni, care nu duc la stabilirea unei înțelegeri. Abia odată cu venirea la putere a lui Charles de Gaulle, cauza algerienilor începe să fie auzită, după ce acesta pronunță discursul său în care, adresându-se algerienilor, spune: „Je vous ai compris” (V-am înțeles).

În 1960, dorința poporului algerian de a-și dobândi independența intră și în atenția organizațiilor internaționale, iar ONU recunoaște dreptul acestora la autodeterminare. La începutul anului următor, în cadrul referendumului organizat, francezii se pronunță în procent de 75 % pentru acordarea dreptului de autodeterminare algerienilor, prefigurând astfel sfârșitul luptelor. Nu toți francezii sunt însă de acord cu acest lucru. În ianuarie 1961 se înființează gruparea OAS (Organisation Armée Secrète – Organizația Armata Secretă), formată din militari francezi care se opun acestui scop. OAS-ul va organiza acțiuni teroriste care vor prelungi războiul și vor sabota încercările de pacificare. În 1961, o manifestație pașnică a algerienilor la Paris se soldează cu moartea a zeci de oameni și sute de răniți. Între 1960 și 1962, după semnarea Tratatului de la Evian în luna martie, războiul ia sfârșit. Atacuri de o parte și de alta au loc și după această dată. Independența Algeriei este stabilită prin referendum la 1 iulie.

În timpul conflictului din Algeria au fost omorâți aproximativ 25 000 de soldați francezi, 3 600 de civili europeni, 155 000 de combatanți algerieni și aproximativ 55 000 de musulmani. După finalul războiului, se aproximează că au fost uciși aproximativ 150 000 de fellaghas (denumirea dată algerienilor care au luptat alături de trupele franceze în timpul războiului și care nu au primit dreptul de a emigra în Franța după încheierea războiului), deoarece au fost considerați trădători.

Statul francez nu a recunoscut până în 1999 că „evenimentele din Algeria” cum au fost numite de către francezi, au fost de fapt un război.

https://www.youtube.com/watch?v=IIgpFi6vJMk

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.