Prima Cruciadă a început în 1095, când armatele creștine europene au răspuns cererii lui Papa Urban al II-lea de a merge la război împotriva musulmanilor din Țara Sfântă.

După ce prima cruciadă și-a atins scopul de a salva Ierusalimul, creștinii au ȋnființat mai multe state creștine, în condițiile în care musulmanii juraseră război sfânt (jihad) pentru recâștigarea controlului asupra regiunii. Deteriorarea relațiilor dintre cruciați și aliații lor din Imperiul Bizantin a culminat cu prădarea Constantinopolului în timpul celei de-a treia cruciade din 1204. Aproape de sfârșitul secolului al XIII-lea, creșterea dinastiei mamelucilor în Egipt a reprezentat sfârșitul cruciaților.

Până la sfârșitul secolului al XI-lea, Europa Vestică apăruse ca o putere semnificativǎ, chiar dacă nu la fel de puternică precum cea a Imperiului Bizantin sau cea a Imperiului Musulman. Între timp Imperiul Bizantin pierdea considerabil în fața turcilor. După ani de haos și război civil, generalul Alexie Comnen preia tronul bizantin în 1081 și consolidează controlul asupra imperiului ca împăratul Alexie I.

În 1095, Alexie trimite soli către Papa Urban al II-lea prin care cere ajutor pentru lupta împotriva amenințării turcești. Chiar dacă situația dintre creștinii din Est și Vest nu era tocmai bună, Papa răspunde cererii lui Alexie I. La Consiliul de la Clermont a cerut creștinilor din vest să ajute bizantii în recâștigarea Țării Sfinte.

Prima Cruciadǎ, formată din patru armate din diferite regiuni ale Europei de Vest conduse de către Raymond de Saint-Gilles, Godfrey de Bouillon, Hugh de Vermandois și Bohemond de Taranto, plecă spre Bizanț în august 1096. Un grup mai puțin organizat de cavaleri și oameni obișnuiți, cunoscut sub numele de „Cruciada Poporului”, a pornit înaintea celorlalți sub comanda unui predicator cunoscut numit Petru Sihastrul.

Armata lui Petru a trecut prin Bizanț, lăsând în urmă distrugere. Împotriva sfaturilor lui Alexie de a-i aștepta pe ceilalți cruciați, Petru a trecut Bosforul. Însă în prima confruntare majoră dintre creștini și musulmani, turcii i-au zdrobit la Cibotus. Un alt grup de cruciați, condus de contele Emicho, a masacrat evreii din Renania în 1096, atrăgând furia pe scară largă și provocând o criză majoră în relațiile evreo-creștine.

Când cele patru armate cruciate au ajuns la Constantinopol, Alexie a insistat ca aceștia să depună jurământ de loialitate față de el și să-i recunoască autoritatea asupra oricărui teritoriu câștigat de la turci.

În mai 1097, cruciații au atacat Nicea, orașul predându-se la sfârșitul lunii iunie. În ciuda deteriorării relațiilor dintre cruciați și bizantini, aceștia și-au continuat marșul spre Ierusalim. La mijlocul anului 1099, Ierusalimul cade iar la intrarea victorioasă în oraș sute de oameni sunt masacrați.

Odată atins scopul, cei mai mulți cruciați pleacă spre Europa. Cei care rămân stabilesc patru așezări sau „state cruciate” în Ierusalim, Edessa, Antiohia și Tripoli. Păzite de castele formidabile, acestea au deținut controlul regiunilor respective până în jurul anului 1130, când musulmanii au început să câștige teren în războiul lor sfânt. În 1144, generalul Zangi capturează Edessa.

Citește și:  Garda pretoriană - serviciile secrete ale lumii antice

Vestea căderii orașului uimește Europa și reprezintă motivul unei noi cruciade. Cea de-a doua Cruciadă a început în 1147 și a fost condusă de regele Franței, Ludovic al VII-lea și regele Germaniei, Conrad al III-lea. În urma a două lupte pierdute, la Dorylaeum și Damasc, forțele cruciate sunt învinse decisiv, fapt ce duce la încheierea cruciadei.

După numeroase încercări de cucerire a Egiptului, forțele musulmane conduse de generalul Shirkuh și nepotul sǎu, Saladin, ocupă Cairo în 1169 și forțează cruciații să-l evacueze.

În 1187, Saladin începe o campanie majoră împotriva Ierusalimului. Trupele sale distrug armata creștinǎ în Bătălia de la Hattin, luând orașul împreună cu multe teritorii.

Indignarea acestor înfrângeri duce la cea de-a treia Cruciadă, condusă de împăratul Frederick Barbarossa, regele Franței Filip al II-lea și regele Richard I al Angliei. Richard recucerește orașul Jaffa și stabilește controlul asupra unor regiuni, refuzând să asedieze Ierusalimul. În septembrie 1192, Richard și Saladin semnează un tratat de pace, restabilind Regatul Ierusalimului, fără cetatea Ierusalimului și încheind a treia Cruciadă.

Cea de-a patra Cruciadă începe odată cu solicitarea lui Papa Inocențiu al III-lea. Misiunea este distrasă de răsturnarea împăratului Alexie al III-lea în favoarea lui Alexie al IV-lea. Tentativa noului împărat de a trece biserica bizantină sub tutela celei catolice a dus la asasinarea sa. Ca răspuns, cruciații au declarat război Constantinopolului, cea de-a patra Cruciadă încheindu-se cu jefuirea și cucerirea capitalei.

Următoarele cruciade nu vizau atât de mult răsturnarea forțelor musulmane, cât combaterea tuturor dușmanilor creștinătății. În 1216, a cincea Cruciadă a reprezentat atacul Egiptului, soldat cu înfrângerea cruciaților de către nepotul lui Saladin, Al-Malik al-Kamil. În 1229, în cea de-a șasea Cruciadă, împăratul Frederick al II-lea a realizat un transfer pașnic al Ierusalimului către cruciați. Tratatul a expirat 10 ani mai târziu, musulmanii recâștigând controlul Ierusalimului.

Până la sfârșitul secolului al XIII-lea, cruciații au lansat mai multe războaie sfinte încercând să câștige teren în Țara Sfântă. În acest timp, o nouă dinastie a mamelucilor prelua controlul Egiptului. Ultima cruciadă s-a încheiat odată cu căderea cetății Acre, punând capăt la aproape 200 de ani de război sfânt.

Chiar dacă după 1291 au mai fost organizate cruciade mai mici, susținerea pentru aceste campanii a dispărut în secolul al XVI-lea odată cu apariția Reformei și declinul autorității papale.

https://www.youtube.com/watch?v=FG7Oep4dk4c

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.