Rezilienţă este un cuvânt frecvent utilizat în discursul public, in ultima vreme, mass-media l-a preluat, astfel încât aproape nu este zi în care să nu auzim/ citim despre ceea ce pare să fie termenul “în trend”, dată fiind realitatea politică intens dezbătută în emisiunile TV, în presa scrisă etc., legată de “Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă”, deja “celebrul” PNRR.

O simplă căutare pe Internet arată cât de actual a devenit subiectul (PNRR) şi la români, mai ales că de acest “Plan Naţional de Redresare şi Rezilienţă” se leagă şi promisiunea unor miliarde de euro din partea Uniunii Europene. Numai că, pentru a obţine banii, cine îi solicită trebuie să ştie şi despre ce este vorba, adică ce înseamnă, printre altele, cuvântul “rezilienţă”.

Altfel, discursul public se transformă într-o penibilă “păsărească”, un limbaj artificial şi incoerent, aşa cum se întâmplă ori de câte ori cineva apelează la cuvinte al căror sens rămâne necunoscut sau confuz pentru cel care le utilizează sau pentru receptor.

Situaţia neologismului “rezilienţă” în limba română contemporană

Deruta în privinţa sensului acestui neologism – rezilienţă – provine, probabil, şi din faptul că, în dicţionarele româneşti, este înregistrat ca termen tehnic, cu alt înţeles decât cel utilizat în contextele menţionate anterior: “REZILIÉNȚĂ s. f. – Mărime caracteristică pentru comportarea materialelor la solicitările prin șoc, egală cu raportul dintre lucrul mecanic efectuat pentru ruperea la încovoiere, prin șoc, a unei epruvete și valoarea inițială a ariei secțiunii transversale în care s-a produs ruperea respectivă. [Pr.:-li-en-] – Din fr. résilience” (DEX).

Aşadar, în limba română, “rezilienţă” este un cuvânt împrumutat din limba franceză, al cărui sens tehnic (precizat în DEX) este preluat din limba de origine (franceză), aşa cum indică si explicaţiile din Dicţionarul Larousse: “Résilience – Caractéristique mécanique définissant la résistance aux chocs d’un matériau. (La résilience des métaux, qui varie avec la température, est déterminée en provoquant la rupture par choc d’une éprouvette normalisée”.

Şi un al doilea sens…

Un substantiv neologic
Un substantiv neologic

În limba română contemporană, sensului tehnic al cuvântului “rezilienţă”, preluat din franceză, i s-a adăugat un al doilea, preluat din engleză: “Capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (emoțional, economic ș.a.m.d.) – “Resilience – the ability to be happy, successful etc. again after something difficult or bad has happened” (Cambridge Dictionary).

Citește și:  Cum este corect – rugby/ ragby/ rugbi?

Este uşor de constatat că, în contextul menţionat la începutul articolului, “Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă”, cuvântul “rezilienţă” se referă, cel puţin teoretic, la “revenirea” energică a ţării, după perioada pandemiei, printr-o serie de măsuri economice, de stimulente, finanţate, în diverse moduri (granturi, împrumuturi), de Uniunea Europeană, pe baza unui plan riguros întocmit.

Desigur, ne putem întreba şi de ce s-a optat pentru o astfel de calchiere a unei structuri din limba engleză (calchiere – preluare/ imitare a unei expresii dintr-o altă limbă şi traducerea elementelor componente) – în acest caz, “National recovery and resilience plans” (aşa cum a fost lansată de Comisia Europeană) – în condiţiile în care al doilea sens al cuvântului “rezilienţă” nu este foarte bine fixat în uzul limbii române.

Alte contexte în care se utilizează cuvântul “rezilienţă”

Rezilienţă
Rezilienţă

Există şi alte contexte în care cuvântul “rezilienţă” (al cărui etimon este latinescul “resilio” – a se întoarce, a ricoşa, a ieşi în evidenţă) câştigă teren, pe baza similitudinilor cu sensurile din limba engleză.

De exemplu, se face referire, într-un limbaj relativ specializat, la “rezilienţă psihologică” (în engleză, “Psychological resilience”), însemnând capacitatea fiinţei umane de a se adapta, într-o manieră pozitivă, la situaţii nefavorabile, puterea psihică de a trece peste momente dificile, traume, suferinţe etc. – o caracteristică apreciată, iniţial, ca fiind înnăscută, definită ulterior ca rezultat al convergenţei unor factori individuali, sociali şi culturali.

Există, se pare, şi o “rezilienţă organizatorică”, sintagmă care trimite la succesul unei organizaţii, prin abilitatea de acomodare la situaţii nefavorabile, de recuperare a unor avantaje pierdute, de depăşire a şocurilor şi valorificare a oportunităţilor.

Persoanele “reziliente” (“resilient people”) sunt cele care, fără a-şi reprima emoţiile, ştiu să le gestioneze, ştiu să transforme un eşec într-o oportunitate, să-şi păstreze sau să-şi recupereze energia, forţa interioară, să aibă reacţii adecvate la situaţii stresante, să facă faţă incertitudinilor, să se reinventeze când este cazul.

Este evident că, în cazul unor neologisme al căror sens nu este bine fixat într-o limbă (cum este şi situaţia substantivului “rezilienţă” şi a adjectivului “rezilient/ -ă”, în limba română) este necesară cunoaşterea situaţiei cuvântului respectiv şi, dacă este relevantă, şi a istoriei lui, pentru a-l utiliza corect, fără a forţa limbajul comunicării cu structuri rigide, artificiale, inadecvate.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.