Expresia “a face mişto” poate fi auzită, în ultima vreme, cu o frecvenţă stupefiantă, nu în discuţii colocviale, nu în mediul interlop, ci de la înalta tribună a Parlamentului României, precum şi în alte discursuri publice ale politicienilor cu diverse convingeri “ideologice”, în confruntări ale guvernanţilor vechi şi noi, adică în limbajul oamenilor care au avut sau au misiunea de a decide destinul acestei ţări, care trebuie să impună respect, să ofere modele etice, să fie vizionari, adevăraţi lideri, care să convingă prin faptă, vorbă şi ţinută morală.

Pentru cine nu a sesizat această bizarerie (pe lângă altele) a discursului politic autohton, o simplă navigare pe Internet oferă, cu generozitate, zeci de exemple în acest sens. Un lider afirma, de exemplu, probabil pentru a părea categoric şi serios: “Nu sunt dispus să intru la guvernare la mişto”, un altul, pentru a nu exista dubii, subliniază ferm: “Nu fac mişto! Domnul X face mişto, nu de noi ca persoane, ci de ministere”.

Lumea lui Caragiale si Expresia “a face mişto”
Lumea lui Caragiale si Expresia “a face mişto”

În dezbaterile din emisiunile TV, tentaţia “mişto”-ului pare de neoprit, fascinează, nu numai ca atitudine, ci şi ca limbaj, probabil pentru că ştiinţa şi arta argumentării ar solicita un efort intelectual şi lingvistic mult prea mare. Şi atunci vine, fatal, replica menită să zdrobească de convingere auditoriul, in speţă, pe adversarul politic : “Eu nu fac mişto!

Nici mass-media nu se lasă mai prejos şi exploatează expresia “a face mişto” in cele mai neaşteptate contexte. Aflăm, de pildă, că: “România e iar subiect de mișto” sau că “… a fost un permanent mişto asupra sistemului”, că “Unii lideri iau la mişto” nu ştiu ce coaliţie sau că, politicianul X “a venit cu una dintre cele mai mișto idei” etc.

Potrivit DEX, cuvântul “mişto” este un termen argotic, împrumutat din limba ţigănească, adică aparţine unui “limbaj convențional, care foloseşte împrumuturi din graiurile regionale şi din alte limbi, întrebuințat mai ales de vagabonzi, răufăcători, cerşetori etc., pentru a nu fi înțeleși de restul societății” (DEX). Dicţionarul mai precizează că: “Apariția unor asemenea elemente în vorbirea cuiva scade prestigiul persoanei respective, face o impresie neplăcută”.

“Mişto” (din ţig. mišto), ca adjectiv invariabil sau ca adverb, are sensul de “foarte bun”/”foarte frumos”, iar în expresia “a face mişto”/”a lua la mişto”, înţelesul este “a-și bate joc (de cineva)”. Folosirea acestor termeni este, aşa cum se subliniază şi în studiile lingvistice, abuzivă, vulgară, degradantă şi nejustificată, deoarece există în limbă alţi termeni care transmit mai mult şi în alt registru stilistic, mai înalt.

De la “Oratori, retori şi limbuţi” la expresia “a face mişto”

Titu Maiorescu, Sursa MNLR
Titu Maiorescu, Sursa MNLR

În 1902, Titu Maiorescu, fondatorul societăţii “Junimea” şi, ulterior, Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, un excepţional om de cultură şi el însuşi un orator desăvârşit, ca majoritatea junimiştilor, atrăgea atenţia, într-un studiu intitulat “Oratori, retori şi limbuţi”, asupra faptului că discursul public trebuie să fie un puternic mijloc de manifestare a ideilor politice. Mai spunea că un cuvânt potrivit, rostit la momentul potrivit, înlesneşte, pentru opinia publică, priceperea situaţiilor politice, că este necesară o ţinută solemnă şi un control sever al expresiei.

Observând lumea contemporană lui, Titu Maiorescu îi sancţionează cu severitate pe “limbuţii” fără vocaţie, al căror discurs lipsit de esenţă nu putea fi decât dăunător. De altfel, într-un alt studiu – “Beţia de cuvinte”- constată cu sarcasm că: “Există un fel de beţie deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beţia de cuvinte”, care “devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei”, prin pierderea oricărui şir logic, prin contrazicerea ideilor puse laolaltă, prin violenţa nemotivată a limbajului”.

Un alt adevăr pentru care Maiorescu a pledat constant şi care este valabil şi astăzi a fost formulat într-un alt studiu (“În contra direcţiei de astăzi”), în care formulează celebra teorie a “formelor fără fond”: ” Să învăţăm marele adevăr că mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor, şi cu cât poporul este mai incult, cu atât mai mult, fiindcă tocmai atunci sunt primejdioase”.

Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu

De-a lungul timpului, în viaţa politică românească au existat însă şi mari oameni de stat sau oameni de cultură, excelenţi oratori, care au ştiut, mai ales în momente de cumpănă ale istoriei, să mobilizeze masele, să apere coeziunea şi interesele neamului, să acţioneze în consecinţă. Celebru este, de exemplu, discursul din 1915, despre “Inima României”, al lui Nicolae Titulescu, o pledoarie pentru matricea naţională românească, cea care are locul ei între naţiunile lumii.

Citește și:  Cum este corect – pancardă/plancardă/placardă sau pancartă?
Nicolae Iorga, Sursa Historia
Nicolae Iorga, Sursa Historia

Genial a fost considerat şi discursul lui Nicolae Iorga, din 1916, care a reuşit să mobilizeze o întreagă ţară îngenuncheată, într-un moment în care România risca să piară ca stat de pe harta Europei. Sau discursurile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, in care, după cum spunea Eugen Lovinescu, “Graiul românesc se lumina de o podoabă nebănuită”. Se pot da nenumărate alte exemple. În niciunul nu este vorba de politica “mişto”-ului.

Stilul este omul însuşi

Abraham Lincoln
Abraham Lincoln

Unul dintre discursurile cel mai des citate în istorie ca fiind memorabil este cel ţinut de preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln, în 1863, înainte de Bătălia de la Gettysburg, cu ocazia deschiderii unui Cimitir Militar Naţional, în timpul Războiului Civil American. În numai două minute, preşedintele a pledat pentru “o nouă naştere a libertăţii”, pentru ca “guvernarea poporului de către popor, pentru popor, să nu piară de pe fața Pământului”, într-o manieră care a trecut graniţa epocilor.

Abraham Lincoln, unul dintre cei mai buni oratori ai tuturor timpurilor, spunea că cine ţine un discurs trebuie să transmită “adevăruri înalte”, să se adreseze întregii audienţe, să ajungă la sufletul acesteia, să fie concis, să vorbească pentru a îndemna la acţiune, să fie cinstit, să aibă substanţă.

Dacă suntem atenţi la discursul politic actual (discurs în sensul larg, dat de lingvistică, de orice fel de mesaj oral sau scris), din spaţiul românesc, putem constata cu uşurinţă că, de cele mai multe ori, este vorba de o nouă “limbă de lemn”, stereotipă, obositoare, frecvent agresivă, un colaj de clişee, din care expresia “a face mişto” nu lipseşte, repetată obsesiv, ca un fel de laitmotiv al ducerii în derizoriu, fără ca utilizatorii expresiei să pară a fi conştienţi de un astfel de efect.

Expresia “a face mişto” – “ Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient”

Expresia “a face mişto” si Lumea lui Caragiale
Expresia “a face mişto” si Lumea lui Caragiale

Onestitatea, credibilitatea, persuasiunea prin greutatea argumentelor, într-un discurs public, sunt “sublime”, dar vorba lui Nenea Iancu, pe la noi “lipsesc cu desăvârşire”. Nimeni nu-şi poate pune emblema “mişto”-ului la nivelul discuţiilor, controverselor, deciziilor pentru destinul unei ţări (nu al unei “ţărişoare”, cum mai spun unii, fără a sezisa ridicolul de sorginte caragialiană al acestui diminutiv), decât dacă nivelul cultural are această limită sau dacă scena politică este confundată cu una pentru “stand up comedy”.

Sau poate este reflexul unui balcanism, în sens negativ, asociat cu relativizarea permanentă a valorilor, cu superficialitatea, comportamentele tulburi, contradictorii, cu inconsistenţa, cu zeflemeaua care triumfă la nivelul limbajului prin expresia “a face mişto” – o realitate pe care un francez, Raymond Poincare, pe la 1900, o descoperea cu stupoare: “Que voulez-vous, nous sommes ici aux Portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…” (“Ce vreţi, suntem aici la Porţile Orientului, unde totul este tratat cu uşurinţă”).

După un secol şi ceva de la această constatare a avocatului francez Poincare, pe care o putem interpreta şi în sensul pitorescului balcanic, ne putem întreba totuşi ce ne reprezintă la nivel public, acolo unde băşcălia, zeflemeaua, injuriile, “mişto”-ul nu-şi pot avea locul într-o societate civilizată, la nivelul reprezentanţilor statului.

Expresia a face mişto şi discursul politic românesc
Expresia a face mişto şi discursul politic românesc

Nu pitorescul limbajului, fie el şi politic, este problema, ci calitatea acestui pitoresc si zona din care vine o astfel de dimensiune. Poţi fi, într-o dezbatere, ironic, vehement, sarcastic, incisiv, dar nu preocupat de stilistica “mişto”-ului, dincolo de care nu este nimic. Aşa cum şi sobrietatea unui discurs trebuie să se nască din profunzimea ideilor, nu din absenţa acestora.

Expresia “a face mişto”, care a invadat discursul public autohton, preferinţa, în orice ocazie, pentru limbajul colocvial-argotic, ignorarea regulilor minimale ale dialogului, lipsa de respect pentru limba maternă şi pentru resursele ei nelimitate sunt semne ale unei derive cu efecte pe termen lung.

Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să accepte sau nu, in funcţie de propriile convingeri si valori, dacă, aşa cum spunea un alt mare om de cultură francez, Buffon (Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon), “Le style c’est l’homme même” (“Stilul este omul însuşi”).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.