Roger Penrose, laureat al Premiului Nobel pentru fizică 2020, alături de astrofizicianul german Reinhard Genzel şi astronomul american Andrea Ghez, este un om de ştiinţă genial şi, din multe puncte de vedere, atipic, cu o viziune integratoare, curajoasă şi extrem de modernă asupra cunoaşterii.
Teoriile sale, pentru care mulţi spun că ar fi meritat nu unul, ci cinci Premii Nobel, vizează deopotrivă originea Universului, teoria relativităţii generale aplicată în cosmologie, studiul găurilor negre, dar şi problemele conştiinţei, ale “fizicii spiritului”, chiar abordări filosofice ale unor astfel de probleme, care răstoarnă convingeri ştiinţifice formate de-a lungul secolelor.
Într-una dintre cărţile sale – “Shadows of the Mind” (“Incertitudinile raţiunii”/ “Umbrele minţii”) – Roger Penrose spune că “legile fizicii produc sisteme complexe, iar aceste sisteme complexe duc la conştiinţă, care apoi produce matematică, iar aceasta, la rândul ei, poate codifica într-un mod succint şi inspirator chiar legile de bază ale fizicii (…) Există însă mistere considerabile, probleme profunde şi suntem încă foarte departe de explicaţii care să le elucideze. Niciuna dintre necunoscutele actuale nu poate fi lămurită în afara unei gândiri integratoare”.
Roger Penrose – despre conştiinţă, suflet şi misterele spiritului
Conştiinţa (din latinescul “con scientia”, care înseamnă “ştiinţă cu” sau “cunoaştere cu”) este acea stare a spiritului care ne permite să ne cunoaştem pe noi înşine, să avem ceea ce se numeşte “conştiinţă de sine”, dar să cunoaştem şi lumea înconjurătoare. Este forma cea mai evoluată, specifică omului, de reflectare psihică a realităţii, sub formă de reprezentări, raţionamente, judecăţi, noţiuni, procese afective şi voliţionale.
Iar marele mister – o provocare continuă pentru filosofi, oameni de ştiinţă, dar şi pentru oamenii obişnuiţi – constă in intrebarea: cum este posibil ca materia, formată din atomi fără conştiinţă, materia concretă, palpabilă, să genereze gânduri, idei, sentimente, abstracţiuni, ceva “trăit” propriu şi original? Nicio teorie, până acum, nu a reuşit să ofere un răspuns satisfăcător.
Marea noutate pe care o aduce teoria lui Roger Penrose este legată de “spiritul cuantic” sau “conştiinţa cuantică”, teorie opusă fizicii clasice şi determinismului ei, care nu pot explica, în mod convingător, conştiinţa. În anii 1990, Roger Penrose, împreună cu anestezistul şi profesorul american Stuart Hameroff, au lansat ipoteza că ceea ce numim conştiinţa umană este rezultatul unor procese care au loc la un nivel mai profund al neuronilor. Mai exact, este vorba despre nişte vibraţii cuantice, care se produc în structuri intracelulare, ale neuronilor cerebrali, numite microtubuli.
Aceste vibraţii cuantice ar fi generate de impulsurile sinaptice şi de memoria stocată în microtubuli, proces numit de către cei doi cercetători “orchestrated objective reduction” (Orch OR). Cei care au contestat această origine a conştiinţei au venit cu argumentul că, la nivelul creierului, adică într-un mediu “cald şi umed”, nu pot avea loc astfel de “vibraţii cuantice”, dar experimente ulterioare au demonstrat existenţa lor.
Cea mai elaborată teorie a conştiinţei, care răstoarnă teoriile tradiţionale
Roger Penrose şi Stuart Hameroff susţin, aşadar, că la baza procesării informaţiilor de către ţesuturile biologice se află nişte structuri sub-neuronale şi că metoda Orch OR (orchestrated objective reduction) este cea mai elaborată teorie a conştiinţei.
S-au căutat şi se căută în continuare răspunsuri la întrebarea: Cum apar sentimentele noastre de fericire, durere, dragoste, voinţă, empatie etc.? Unii au spus despre conştiinţă că este un produs al activităţii fizice a creierului. Dar, deşi orice acţiune fizică poate fi simulată, astăzi, pe calculator, o astfel de simulare, care să genereze conştiinţa, nu este posibilă.
Prin urmare, conştiinţa este “trezită” de altceva, de o acţiune fizică a creierului, dar pe care niciun computer nu o poate simula, este o dimensiune pe care ştiinţa traditională nu o poate explica şi pe care Roger Penrose consideră că a găsit-o la nivel cuantic.
Mai mult, spune cercetătorul, când oamenii intră în starea de moarte clinică, deşi microtubulii îşi pierd starea cuantică, informaţia conţinută în aceştia nu se pierde, deoarece nu poate fi distrusă, ci se disipează în Univers. Dacă un pacient este resuscitat, subliniază şi Hameroff, informaţia cuantică se întoarce şi pacientul mărturiseşte că a avut o experienţă aproape de moarte.
Cele trei lumi şi cele trei mistere
Pentru Roger Penrose există trei lumi: lumea obiectelor fizice, lumea percepţiilor şi a emoţiilor conştiente şi lumea “platonică” a formelor matematice, care include nu numai toate numerele, ci şi toate teoremele. Şi toate cele trei lumi, implicit trei “mistere”, aparţin unei singure lumi a cărei adevărata natură nu o cunoaştem.
Mulţi oameni, spune cercetătorul, neagă faptul că a treia lume (cea “platonică”) ar avea o existenţă independentă de mintea umană, dar, în viziunea matematicianului şi fizicianului britanic, totul este stocat “undeva” şi aşteaptă să fie descoperit. Dacă există inteligenţe extraterestre, de pildă, acestea vor aborda matematica prin metode diferite de ale noastre, dar vor ajunge la aceleaşi concluzii.
Toate lucrările lui Penrose sunt explorări ale celor trei “mistere”. Cum poate lumea fizică să genereze conştiinţa? Prin procese cuantice îngropate adânc în celulele noastre, acesta fiind şi motivul pentru care omul are capacităţi superioare oricărui computer, oricât de performant. Toţi marii oameni de ştiinţă au făcut descoperiri majore ca urmare a unei intuiţii bruşte, nu neapărat prin calcule nesfârşite, ceea ce înseamnă că au avut acces “privilegiat” în lumea platonică.
Colaboratorul lui Penrose, Stuart Hameroff, apreciază că din vibraţiile cuantice ar rezulta şi ritmurile EEG (electroencefalografia), metodă de înregistrare a activităţii electrice a scoarţei celebrale, folosită în medicină de peste un secol, despre originea biocurenţilor câmpurilor transcraniene cunoscându-se însă foarte puţine lucruri.
O serie de probleme de sănătate, mentale, neurologice, cognitive ar putea fi tratate pe baza acestei descoperiri, a vibraţiilor cuantice. deschizându-se drumuri noi în tratarea unor boli grave, precum Alzheimer.
“Regele e gol”…
Considerat a fi una dintre cele mai strălucite minţi ale vremii noastre, Roger Penrose a bulversat lumea ştiinţifică încă din 1989, când, în cartea pe care a publicat-o în acel an – “Mintea, computerul şi legile fizicii”, cu titlul iniţial “Noul spirit al împăratului” – a îndrăznit să afirme categoric că “regele e gol” (metaforă consacrată de un basm al lui Hans Christian Andersen).
În analiza lui Penrose, “regele” este “o puternică inteligenţă artificială”, dar care, în viziunea fizicianului şi matematicianului britanic, niciodată nu se va putea substitui omului, pentru că mintea umană nu se supune legilor fizicii decât până la un punct, dincolo de care se ascunde taina conştiinţei. Pentru a pătrunde această taină este nevoie de o nouă fizică – o fizică cuantică. Este un fel de întoarcere, cu mijloacele cunoaşterii moderne, la ceea ce Platon afirmase, intuitiv, încă din antichitate – aceea că lumea reală este doar o copie a lumii ideilor.
Roger Penrose şi Teoria găurilor negre
Premiul Nobel pe care Roger Penrose l-a obţinut de curând, împreună cu astrofizicianul german Reinhard Genzel şi astronomul american Andrea Ghez, a fost acordat pentru întreaga activitate ştiinţifică, dar, mai ales, pentru cercetările referitoare la găurile negre, care ar putea fi vestigiile unui Univers de dinainte de Big Bang, o teorie extrem de îndrăzneaţă.
Acest teoretician strălucit, pe care regina Marii Britanii l-a înnobilat cu titulatura de “Sir Roger Penrose”, pentru contribuţiile sale ştiinţifice, a construit modele matematice care demonstrează că găurile negre, care nu pot fi văzute, se formează, în Univers, în urma prăbuşirilor de stele foarte mari, care explodează, la un moment dat, în supernove, se debarasează de straturile exterioare, în timp ce “inimile” lor grele se strâng, până în punctul în care devin atât de compacte şi dense încât nimic nu poate scăpa în afară, nici chiar lumina.
O altă teorie originală, din acelaşi domeniu, al cunoaşterii cosmosului, se referă la “Modelul cosmologic conform”, potrivit căruia Universul nostru, în continuă expansiune, s-ar contracta în cele din urmă şi ar provoca un nouBig Bang, aşa cum s-ar mai fi întâmplat şi în trecut. Toate aceste aspecte sunt dezvoltate într-o carte care va fi lansată chiar zilele acestea, pe 14 octombrie, şi care se numeşte “”Space-time foam” (“Spuma spaţiu-timp”).
Roger Penrose – imposibilitatea în formă pură
“Imposibilitatea în formă pură”, aşa numeşte Penrose imaginea obiectelor “imposibile” pe care le-a conceput, un alt domeniu de care este pasionat. Diferitele tehnici de reprezentare în perspectivă se caracterizează prin intenţia de a reda imaginea unui obiect în trei dimensiuni, pe o suprafaţă plană (planşetă, hârtie, ecran etc.), ţinând seama de efectul de apropiere, distanţare, de poziţia privitorului în raport cu acesta.
“Triunghiul lui Penrose”, de exemplu, este una dintre aceste imagini, una “imposibilă”, cu un efect optic frapant, care l-a fascinat şi pe artistul olandez Maurits Cornelis Escher (cei doi, Penrose şi Escher având ocazia să se cunoască personal, la o conferinţă în Amsterdam). Interesant, dar nu la fel de spectaculos, este şi “cubul lui Penrose”.
Ideea unei conştiinţe extinse, dincolo de creierul uman, din care acesta se “alimentează” şi care dăinuie şi după ce trupul pleacă din lumea aceasta, înţelegerea conştiinţei umane ca parte a conştiinţei cosmice şi tentativa de a explica ştiinţific acest fapt, respectul pentru condiţia şi inteligenţa umană, pe care niciodată un computer nu le-ar putea depăşi, originalitatea teoriilor din domeniul cosmologiei şi gândirea vizionară, îndrăzneaţă, a fizicianului, nenumăratele lucrări, care au trezit nu numai interesul specialiştilor, dar şi pe cel al cititorilor obişnuiţi, dornici să înţeleagă misterele lumii şi ale Universului, fac din Roger Penrose una dintre cele mai fascinante personalităţi ale lumii ştiinţifice actuale.
