In Europa de sud-est, Sarbatoarea Martisorului se regaseste in traditiile romanesti, bulgare, macedonene, sarbesti, grecesti, in Ucraina de sud-vest (Bucovina), celebrand inceputul primaverii. La bulgari se numeste Marteniţa, la greci, Martis, toate denumirile, inclusiv cea romaneasca, reprezentand diminutive pentru luna martie (Martisor). Etnologii (specialistii care se ocupa de studiul traditiilor si al caracteristicilor culturale ale diverselor spatii geografice) considera ca, originea indepartata a obiceiurilor de Martisor, se afla in vechea lume tracica, peste care s-au suprapus ritualuri, credinte, superstitii, mituri latine sau slave.
In spatiul romanesc, luna martie (patronata, la grecii antici, de zeul razboiului si al agriculturii, Marte, si el urmas al zeului etrusc Maris sau al celui umbric, Mavors), este asociata Babei Dochia, un personaj mitologic care intruchipeaza « nerabdarea » lumii, in asteptarea primaverii. De la acest personaj deriva si expresia « zilele babei » (prima jumatate a lunii), cand vremea este capricioasa, cand se da « batalia » finala intre iarna si triumful Soarelui. Exista si alte explicatii legendare, in legatura cu Baba Dochia, al carei nume poate fi, de fapt, al vechii Dacii, sau al Eudoxiei, martira a Bizantului (Evdokia, in bulgara), pomenita de 1 Martie.
Una dintre cele mai cunoscute legende romanesti spune ca Baba Dochia i-a cerut fiicei sale vitrege sa culeaga fragi, din padure, la sfarsitul lunii februarie si ca tanara, ajutata de Sfanta Vineri sau de Dumnezeu, a reusit sa gaseasca astfel de fructe, desi era inca frig si iarna nu trecuse. Vazand aceasta, Baba Dochia a crezut ca primavara a venit si a plecat in transhumanta cu turmele de oi si capre. A luat totusi cu ea noua cojoace, dezbracandu-le rand pe rand, deoarece Soarele era din ce in ce mai puternic. Intr-a noua zi, insa, gerul a venit din nou si Baba Dochia, impreuna cu animalele sale, s-au transformat in stane de piatra.
In alte variante romanesti si bulgaresti ale legendei, fiica vitrega (Mariuta, la romani, Penda, la bulgari) a fost trimisa sa spele un cojoc foarte murdar, intr-un rau. Dar raul era departe si fata nu se putea intoarce decat dupa ce cojocul ar fi fost bine albit si uscat. Mariuta/ Penda nu a reusit acest lucru si a inceput sa planga. Atunci, un barbat pe nume Martisor (Pizho, la bulgari) i-a daruit tinerei o floare fermecata, cu petale albe si rosii, care a albit cojocul. Cand Baba Dochia a vazut-o pe fata intorcandu-se, cu cojocul spalat si cu florile in par, a crezut ca a venit primavara si urmarea este ca in prima varianta, ea pornind in transhumanta si transformandu-se, pana la urma, in stana de piatra.
Legenda Martisorului este legata, la romani si la bulgari, si de miturile de intemeiere. Astfel, se spune ca, in primavara anului 106, la sfarsitul celui de-al doilea razboi dintre daci si romani, imparatul Traian l-a urmarit pe regele Decebal, pentru a-l lua prizonier. Decebal, insa, s-a sinucis, impreuna cu nobilii sai, iar sangele lor s-a scurs peste zapada din jurul cetatii Sarmisegetuza, unde incepusera sa apara primii ghiocei, care au crescut mai mari si mai multi ca oricand. Localnicii i-au cules si i-au facut buchetele legate cu lana din hainele celor ucisi (cand alba, cand inrosita de sange), creand, astfel, primele martisoare.
In Bulgaria, ecourile istorice prezente in legenda martisorului sunt legate de intemeierea statului bulgar si de momentele nesigure ale inceputului, cand doi frati (baiat si fata), in incercarea de a gasi locuri mai bune si mai sigure, pentru poporul lor, trebuiau sa trimita veste ca au dat peste astfel de teritorii, printr-un fir alb, agatat de ciocul unui vultur. Au fost insa surprinsi de armata romana, raniti, iar sangele lor a inrosit, din loc in loc, firul cel alb. Martenita aminteste, de atunci, de sacrificiul lor.
Potrivit altor versiuni mitologice, un tanar a pornit in cautarea Soarelui, prizonier al vanturilor si al norilor (sau al unui balaur). Dupa trei luni de ger si viscol, a juns in locul in care Soarele era tinut captiv, l-a eliberat si atunci o lumina rosie a strapuns cerul sau (in alte variante) sangele balaurului a curs peste zapada, de atunci, impletirea de fir alb si rosu anuntand intoarcerea la viata a naturii.
In toate tarile sud-est europene, mentionate anterior, « martisorul » denumeste, astazi, talismanul bine cunoscut, format dintr-un fir rosu si unul alb, rasucite, de care se prinde un obiect decorativ, simbolic (flori, animale, litere, inimi etc.), confectionat din lemn, sticla, ceramica, metal, si care se poarta, in dreptul inimii (semn, la noi, la romani, ca Baba Dochia este multumita si va proteja persoana de fortele malefice) sau la mana, in jurul incheieturii, pana la sfarsitul lunii sau pana cand respectiva persoana zareste, pentru prima data, in anul acela, o randunica, o barza, un copac inflorit. In Bulgaria, cele doua fire impletite se termina cu cate un ciucur, in forma de papusa, baiat si fata (Pizho si Penda), din lana. Semnificatia simbolica a celor doua culori ale snurului, conservata de-a lungul timpului, este diversa – sanatatea si forta sangelui (ca element vital), albul unei vieti lungi si implinite, caldura soarelui de primavara si zapada care se topeste, lumina si apa, iubirea/ prietenia si puritatea/ dreptatea, respectul etc.
Mai ales in tarile din Balcani se obisnuieste ca, dupa ce nu mai este purtat, martisorul sa fie agatat de crengile unui pom fructifer sau sa fie pus sub o piatra – insecta, paianjenul sau micile animale care ar da peste martisor fiind un fel de « semne » despre cum va fi anul in curs, pentru persoana careia i-a apartinut martisorul (asadar, o forma de divinatie). In Dobrogea, se obisnuieste ca, la sosirea berzelor, martisoarele sa fie aruncate in vazduh, pentru a aduce noroc. La bulgari, Martenita e un simbol asa de popular, incat vecinii nostri de la sud de Dunare l-au pus si ca logo pentru Wikipedia in limba bulgara.
, celebrand inceputul primaverii.){kind=link}