In cazul cutremurelor de pamant, magnitudinea si intensitatea sunt doua valori/masuratori diferite. Magnitudinea, inregistrata pe scala Richter, indica energia eliberata in centrul unui seism, in timp ce scala Mercalli indica intensitatea unui cutremur, valorile fiind bazate, in acest caz, pe observatiile efectelor si consecintelor seismului (numarul persoanelor captive, pagubele materiale etc.). Evident, ca cele doua aspecte trebuie relationate, dar acestea se decodifica si in functie de contextul geologic al unei regiuni sau al alteia.
In prezent, s-a creat obisnuinta ca atunci cand mass-media anunta producerea unui cutremur, sa faca referire la scala Richter si sa anunte o “magnitudine de moment”, indicata de seismografe. In realitate, pe durata unui cutremur, energia potentiala stocata in scoarta terestra este eliberata si produce mai multe efecte: fisuri si deformari, caldura si unde seismice.
Aparatele le inregistreaza numai pe acestea din urma, dupa care magnitudinea este calculata printr-o formula logaritmica. In virtutea acestui caracter logaritmic, daca amplitudinea deplasarii placilor terestre este multiplicata cu zece, magnitudinea creste cu o unitate. De exemplu, un seism cu mgnitudinea 7.0 va provoca o deplasare a placilor tectonice de zece ori mai mare decat un cutremur cu magnitudinea 6.0. s.a.m.d.
Magnitudinea de moment se calculeaza, de fapt, dupa metoda introdusa, in 1979, de Hiroo Kanamori, seismolog american, de origine japoneza, pentru a inlocui scala Richter. Masuratoarea Kanamori si masuratoarea Richter coincid numai in cazul cutremurelor mici si medii. In sens foarte strict (cel initial), scala Richter era adaptata doar pentru cutremurele de pamant din California (Statele Unite ale Americii).
Scala Richter a fost conceputa in 1935, de catre cel care i-a dat si numele, Charles Francis Richter, seismolog american, cel care si-a petrecut mare parte din viata in California, intr-o zona vulnerabila din punctul de vedere al cutremurelor. A facut studii in domeniu, la Universitatea din Stanford si era familiarizat si cu datele si cercetarile Laboratorului de seismologie din Pasadena.
La momentul respectiv, anii ’30, scala Rossi-Forel (elaborata in 1880), precum si scala Mercalli (din 1902), care descriau cutremurele doar in termeni de distrugere sau de perceptie a efectelor, devenisera nesatisfacatoare. Richter isi propune sa masoare magnitudinea seismelor (MS), pe baza amplitudinii maxime a undelor seismice (produse de cutremurele din California), pe o seismograma.
In 1956, Richter si Beno Gutenberg , geolog si seismolog german, lucrand impreuna la Institutul de Tehnologie din California si pe baza unei harti precise a repartitei cutremurelor in zona, au imbunatatit metoda de masurare a magnitudinii, tinand seama de undele de volum (Mb), observate pe o durata de 20 de secunde. Viteza de propagare a acestora, in general, depinde de structura terestra. Seismografele inregistreaza initial undele primare, de suprafata, care sunt cele mai rapide, paralele cu directia de propagare (ca niste valuri), cele care produc zgomotul care se poate auzi la inceputul unui cutremur. Undele secundare sunt transversale, perpendiculare pe sensul de propagare a undei.
Acestea nu se propaga in medii lichide si sunt inregistrate de aparatura mai tarziu decat undele primare. Undele de volum pot urma trasee foarte diferite in interiorul pamantului, in functie de structura geologica locala, de aceea nu ajung in acelasi timp, la aceeasi distanta.
Limitele scalii Richter au devenit foarte clare in cazul marelui cutremur de pamant din Chile (America de Sud), din 22 mai 1960, de peste 9.0 grade (9.5, sustin cei mai multi), cand seismograful nu a mai putut inregistra corect magnitudinea, fiind calibrat pentru a inregistra sursa initiala a undelor de volum pentru 20 de secunde (asa cum indicasera valorile masurate in California si care nu depasisera niciodata acest prag).
La fel s-a intamplat si in Sumatra (insula din Oceanul Indian), in 26 decembrie 2004, cand a avut loc un cutremur devastator, cu magnitudinea 9.1-9.3 (evaluat initial la 8.5-8.9), pe scala Richter, al patrulea ca forta dintre toate cele cunoscute pana acum. Epicentrul s-a situat la limita dintre placile tectonice eur-asiatice si cele indo-australiene. Valurile oceanului au atins inaltimi de sase metri, pe o distanta de 1600 de kilometri.
In ultimii o suta de ani, in afara celor doua mari cutremure mentionate anterior, au mai avut loc seisme cu magnitudine peste 9.0, in Kamtchatka (Rusia), in 1952, in Alaska (SUA), in 1964, in Japonia, pe coasta Pacificului, in 2011, si peste 20 de cutremure cu magnitudinea peste 7.0 – 8.0., cu urmari deosebit de grave.
Se stie ca, in privinta cutremurelor, stiinta nu a gasit inca nici o modalitate de predictie. Se fac previziuni pe termen lung, mediu si scurt, pe baza statisticilor, a analizei zonelor de risc, prin metode de geodezie spatiala, prin supravegherea eliberarii gazelor radioactive (radon, de exemplu), prin monitorizarea nivelului lacurilor artificiale, prin, in ultimul timp, analiza ionosferei (atmosfera superioara a planetei), care, se pare, se modifica inantea producerii unui cutremur etc.
In secolul intai d.Hr., in China, pe vremea imparatului Zhang Heng, “seismograful” si “scala Richter” folosite erau reprezentate de un vas de bronz, cu opt dragoni, realizati din acelasi metal, decorand vasul pe exterior, in pozitie verticala, plasati la intervale egale, fiecare avand in gura deschisa cate o bila (tot metalica), asezata astfel incat sa cada la cea mai usoara miscare. Cu putin timp inaintea producerii unui cutremur, vasul incepea sa vibreze si doua bile cadeau, una indicand directia epicentrului, cealalta, directia opusa, astfel incat imparatul sa stie unde este pericolul mai mare si incotro trebuie sa indrepte ajutoarele mai degraba.
