Încă din 1993, printr-o Hotărâre a Academiei Romane, s-au stabilit regulile, valabile şi în prezent, referitoare la felul în care sunetul [î] este redat în scris. Astfel, în funcţie de poziţia pe care o are în structura fonetica a cuvântului şi ţinând seama şi de criteriul morfologic, sunetul [î] poate fi redat în două feluri (â/î):

  • Se scrie â în interiorul cuvintelor – (a) strânge, (a) mânca, mâncare, mână, gând etc. – inclusiv în formele flexionare ale verbelor care aparţin conjugării a IV-a (care au la final a coborî, a doborî etc.), dacă sunetul apare în interiorul lor, la formele specifice diverselor moduri şi timpuri: coborând, coborât, coborâsem, coborâi, hotărâsem, hotărâi, am hotărât etc.
  • Se scrie â şi în derivatele cu sufixe, de la cuvintele care se termină în –î : hotărâtor, târâtor, chiorâş, coborâş etc.
  • Se scrie î :

–      la iniţială de cuvânt : înger, împărat, împreună, împământenit etc.

–      la sfârşit de cuvânt : (a) hotărî, (a) urî, (a) coborî etc.

Citește și:  Sensul şi originea expresiei “Lampa lui Diogene”

–      în interiorul cuvintelor compuse, în care al doilea element începe cu î: bineînţeles;

–      în interiorul derivatelor cu prefixe, de la cuvinte care încep cu î: neînţeles, neîmpădurit, neîmpărţit etc.

Observaţie ! Numele de familie se pot scrie cu î sau â, în funcţie de dorinţa celor care le poartă, în funcţie de acte sau de tradiţia din familia respectiva. Aşa se face ca acelaşi nume poate fi scris în două feluri, în situaţii diferite (adica de catre persoane diferite), de exemplu : Râpeanu şi Rîpeanu.

În privinţa denumirilor de localităţi, se aplică regula generală : Târgu Mureş, Râmnicu Vâlcea, Câmpeni etc.

 

Loading...

3 COMENTARII

  1. Numele localitatilor sunt stabilite prin legislatie si trebuie respecata intocmai, indiferent de faptul ca nu corespunde cu regulile ortografice. Primeaza legea in raport cu regula ortografica.

  2. Ca să intelegem limba română, trebuie sa cunoastem istoria ei. Hotarîrea a fost luată atunci fără a fi coordonată cu specialiștii din domeniu. Și-au dorit o limbă care să fie cît mai aproape de cea latină, și anume:
    mînă => mână – de la lat. manus
    cîine => câine – de la lat. canis
    fîntînă => fântână – de la lat. fontana ??????? dar O cum a devenit Â?
    vînt => vânt – de la lat. ventus ??????????? dar E cum a devenit Â?
    Lista poate continua, și pot fi aduse exemple unde avem nevoie si de un Î din U.
    Atunci cum facem? Creăm cîte o literă Î pentru fiecare vocală sau ….? Acum 100-150 de ani în limba româna existau astfel de litere ca Î din E si Î din O.
    Ex: venă se scria cu Î din E, si se citea vînă
    vînt se scria tot cu Î din E, vent – si se citea vînt
    Cum e corect, sa judece fiecare, dar nu lăsați ortografia și gramatica unei limbi pe mîna oricui.
    Bibliografie: o multime de cărți, a auzit cineva de Gheorghe Ivănescu?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.