Încă din 1993, printr-o Hotărâre a Academiei Române, s-au stabilit regulile, valabile și în prezent, referitoare la felul în care sunetul „î” este redat în scris. Astfel, în funcție de poziția pe care o are în structura fonetică a cuvântului și ținând seama și de criteriul morfologic, sunetul „î” poate fi redat în două feluri (â/î):

Se scrie „â” în interiorul cuvintelor – (a) strânge, (a) mânca, mâncare, mână, gând etc. – inclusiv în formele flexionare ale verbelor care aparțin conjugării a IV-a (care au la final -î – a coborî, a doborî etc.), dacă sunetul apare în interiorul lor, la formele specifice diverselor moduri și timpuri: coborând, coborât, coborâsem, coborâi, hotărâsem, hotărâi, am hotărât etc. Se scrie „â” și în derivatele cu sufixe, de la cuvintele care se termină în –î : hotărâtor, târâtor, chiorâș, coborâș etc. Se scrie „î”:

  • la inițială de cuvânt : înger, împărat, împreună, împământenit etc.
  • la sfârșit de cuvânt : (a) hotărî, (a) urî, (a) coborî etc.
  • în interiorul cuvintelor compuse, în care al doilea element începe cu î: bineînțeles;
  • în interiorul derivatelor cu prefixe, de la cuvinte care încep cu î: neînțeles, neîmpădurit, neîmpărțit etc.

Observație! Numele de familie se pot scrie cu î sau â, în funcție de dorința celor care le poartă, în funcție de acte sau de tradiția din familia respectivă. Așa se face că același nume poate fi scris în două feluri, în situații diferite (adică de către persoane diferite), de exemplu: Râpeanu și Rîpeanu.

Citește și:  Cum este corect – repaos sau repaus, adaus sau adaos?

În privința denumirilor de localități, se aplică regula generală: Târgu Mureș, Râmnicu Vâlcea, Câmpeni etc.

Folosirea corectă a literelor a și i înainte de p și b este esențială pentru o scriere clară și corectă în limba română. Această regulă depinde de structura fonetică a cuvântului și de originea acestuia. De exemplu, a este folosit înainte de p și b când cuvântul derivă dintr-un termen care păstrează această literă, în timp ce i este folosit atunci când cuvântul în cauză provine dintr-un termen care conține această vocală. Înțelegerea contextului și a regulilor poate ajuta la evitarea greșelilor frecvente și la îmbunătățirea scrierii.

Pentru a extinde aceste cunoștințe și a explora mai multe aspecte ale limbii române, vă recomandăm să consultați articolul Cum este corect: aicea sau aici, acuma sau acum. Acesta oferă o perspectivă detaliată asupra alegerilor corecte între formele variate ale unor cuvinte și expresii, contribuind la o înțelegere mai profundă a regulilor de gramatică și ortografie.

3 COMENTARII

  1. Numele localitatilor sunt stabilite prin legislatie si trebuie respecata intocmai, indiferent de faptul ca nu corespunde cu regulile ortografice. Primeaza legea in raport cu regula ortografica.

  2. Ca să intelegem limba română, trebuie sa cunoastem istoria ei. Hotarîrea a fost luată atunci fără a fi coordonată cu specialiștii din domeniu. Și-au dorit o limbă care să fie cît mai aproape de cea latină, și anume:
    mînă => mână – de la lat. manus
    cîine => câine – de la lat. canis
    fîntînă => fântână – de la lat. fontana ??????? dar O cum a devenit Â?
    vînt => vânt – de la lat. ventus ??????????? dar E cum a devenit Â?
    Lista poate continua, și pot fi aduse exemple unde avem nevoie si de un Î din U.
    Atunci cum facem? Creăm cîte o literă Î pentru fiecare vocală sau ….? Acum 100-150 de ani în limba româna existau astfel de litere ca Î din E si Î din O.
    Ex: venă se scria cu Î din E, si se citea vînă
    vînt se scria tot cu Î din E, vent – si se citea vînt
    Cum e corect, sa judece fiecare, dar nu lăsați ortografia și gramatica unei limbi pe mîna oricui.
    Bibliografie: o multime de cărți, a auzit cineva de Gheorghe Ivănescu?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.