Multora dintre noi, cu siguranţă, li s-a întâmplat într-o anume zi, într-o anumită împrejurare, să aibă sentimentul de déjà-vu, să trăiască impresia că au mai asistat la o situatie similară, că au mai trăit evenimentul acela, că au mai văzut un gest, un chip, un peisaj sau fapte care tocmai se produc la momentul respectiv şi să-şi spună că este imposibil.

Un fel de magie se insinuează în aceste contexte, un soi de privire “dincolo de oglindă”, speranţa dintotdeauna a omului că poate stăpâni timpul, că ar putea vedea viitorul sau retrăi trecutul. După care totul se estompează. În câteva secunde numai, trecutul redevine cunoscut, prezentul incert, viitorul mereu misterios. Studiile şi statisticile referitoare la acest fapt arată că 70% dintre oameni, altfel spus sapte din zece persoane au încercat, măcar o dată, o asemenea impresie de déjà-vu.

Premoniţie, secvenţe de vis care revin în memorie, emoţii puternice, amintiri dintr-o altă viaţă, care ies la suprafaţă din subconştient? Evadare în lumea virtuală, de care societatea contemporană este tot mai fascinată, aşa cum se sugerează în filmul “Matrix”? Nimeni până acum nu a putut răspunde cu certitudine de unde vin, cum se explică aceste impresii pasagere, care este originea acestui fenomen – sentimentul de déjà-vu – pe care mulţi l-au experimentat în diverse feluri. Sentimentul de déjà-vu a rămas şi pentru oamenii de ştiinţă o enigmă.

Caracteristicile sentimentului de déjà-vu

Conceptul déjà-vu (preluat din limba franceză şi devenit expresie internaţională, însemnând “deja văzut”), folosit pentru a numi senzaţia că cineva a trăit deja, a mai fost martor la o situaţie care tocmai se întâmplă, senzaţie însoţită de o stare de stranietate, de irealitate, a fost creat în 1876, de către filosoful francez Emile Boirac, preşedintele Universităţii din Grenoble (promotor, printre altele, al limbii esperanto).

Termenul s-a impus odată cu publicarea cărţii lui Emile Boirac – “Viitorul psihologiei” – câştigând teren în faţa altor concepte utilizate de către alţi specialişti, pentru a numi acelaşi sentiment de déjà-vu, precum “souvenir du présent” (folosit de filosoful Henri Bergson), “illusion of familiarity” (folosit de neurologul canadian Herbert Henri Jasper), “Identificerende Erinnerungsfälschung“ (conceptul germanului Emil Kraepelin, fondatorul psihiatriei moderne). În strânsă legătură cu déjà-vu s-au mai născut şi alti termeni, precum: déjà vécu (deja trăit), déjà senti (deja simţit), déjà visité (deja vizitat).

Conform opiniei oamenilor de ştiinţă, sentimentul de déjà vu se caracterizează prin câteva aspecte de neconfundat: senzaţia de flashback (impresia repetării unui eveniment trecut) sau manifestarea unei amintiri “îngropate” de memorie, care reapare ca un eveniment nou, neprovocat sau ca o presimţire a prezentului.

Déjà-vu este o experienţă intimă, foarte personală, care nu poate fi interpretată sau împărtăşită cu altcineva şi care este însoţită de sentimente de perplexitate, uneori chiar anxietate sau, dimpotrivă, de o stare de bine. De regulă, experienta déjà-vu (nu intră aici cazurile patologice) apare instantaneu, poate dura de la câteva secunde la 1-2 minute, după care dispare.

Trei teorii pentru a explica sentimentul déjà-vu

Mecanismul senzaţiei de déjà-vu îi intrigă pe cercetători de multă vreme, dar, până în prezent, nicio explicaţie ştiinţifică nu a fost reţinută ca fiind satisfăcătoare. Există câteva teorii, dintre cele peste 40, care explică fenomenul parţial, pentru anumite situaţii:

Dubla perspectivă

Specialiştii ne recomandă, de exemplu, în încercarea de a da o explicaţie fenomenului, să ne imaginăm un ospătar, într-un restaurant, răsturnând, din greşeală, o farfurie. În momentul respectiv, creierul nostru analizează un număr mare de informaţii şi percepţii ale momentului: braţele ospătarului încercând să-şi găsească echilibrul, cererea lui de ajutor, mirosul mâncării etc. Într-o milisecundă, creierul reorganizează toate aceste date, raportându-le pe toate la situaţia respectivă. Atunci când apare senzaţia de déjà-vu, aceasta semnifică faptul că una dintre informaţii a fost înregistrată decalat, ceea ce determină creierul să o interpreteze ca pe un eveniment distinct, cu impresia că s-a petrecut deja, mai demult.

Holograma – confuzia cu trecutul

Această teorie, a hologramei, avansează ideea că amintirile noastre sunt stocate de creier sub forma unor holograme. Fiecare dintre noi are nevoie doar de un fragment de amintire pentru a reface toată imaginea. Folosindu-ne de exemplul anterior, să zicem că feţele de masă din restaurant sunt, poate, la fel ca faţa de masă din bucătăria bunicii. În memoria celui care intră în restaurantul respectiv, pentru prima dată, există această imagine, dar fără a putea fi identificată exact. Se creează atunci sentimentul de mediu familiar, cunoscut (ca in bucătăria bunicii), de déjà-vu, chiar dacă este prima oară când persoana trece pragul acelui restaurant.

Atenţia divizată

Potrivit unei alte teorii – atenţia divizată – impresia de déjà-vu apare când creierul înregistrează informaţii despre realitatea din jur, în manieră subliminală, în momentele în care atenţia este distrasă de altceva. Când revine atenţia, senzaţia este aceea de a mai fi fost în locul acela (pentru că acolo a fost persoana respectivă, dar nu a fost conştientă, atenţia fiindu-i îndreptată în altă parte).

Sentimentul de déjà-vu – o disfuncţionalitate a creierului sau semnul unei minţi sănătoase?

Anul trecut, în 2016, o echipă de cercetători scoţieni, în frunte cu Akira O’Connor, profesor la Universitatea St. Andrew, din Regatul Unit, a lansat o ipoteză contrară celor existente, în sensul că senzaţia de déjà-vu, susţin aceştia, este semnul sănătăţii creierului, o formă de “verificare” a amintirilor. Până la această dată şi până la această teorie, cei mai mulţi specialişti puneau fenomenul déjà-vu pe seama unei disfuncţionalităţi a memoriei, constând în faptul că, în anumite împrejurări, o informaţie poate fi trimisă de creier în memoria de lungă durată, în loc de a fi stocată în memoria de scurtă durată, situaţie în care hipocampul, responsabil cu memoria, nu mai respectă circuitul consacrat al mecanismului amintirilor.

Analizând, în timpul experimentelor, activitatea cerebrală a voluntarilor, profesorul Akira O’Connor a observat că atunci când a provocat subiecţilor senzaţia de déjà-vu, nu hipocampul a intrat în activitate, ci zona cortexului prefrontal, care, în mod obişnuit, se activează în situaţia luării deciziilor. În momentul senzaţiei de déjà-vu, zona frontală a creierului “verifică” şi transmite un semnal dacă există o eroare de memorie, un conflict între ceea ce am experimentat cu adevărat şi ceea ce credem că am experimentat. O astfel de obdervatie confirmă şi faptul că sentimentul de déjà-vu este frecvent la cei tineri, odată cu înaintarea în vârstă sistemul de control general al corpului nostru fiind mai puţin capabil să repereze erorile de memorie.

Senzaţia de déjà-vu – o amintire refulată?

Nici Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, nu a ignorat fenomenul de déjà-vu, pe care îl defineşte ca apariţie incompletă a unei amintiri refulate, ascunzând o dorinţă inacceptabilă pentru Supra -Eu (Supra-Eul definit fiind, prin comparaţie cu Eul şi Sinele, ca o instanţă superioară, a valorilor şi idealurilor umane, altfel spus, conştiinţa).

Referindu-se la propria experienţă de viaţă, Freud observă că “în ceea ce priveşte rarele şi rapidele senzaţii de déjà-vu pe care le-am experimentat eu însumi, a fost vorba întotdeauna de proiecţii imaginare, necunoscute şi inconştiente, care corespundeau dorinţei de ameliorare a situaţiei mele”.

Carl Gustav Jung, celebru psihiatru elveţian, remarcă, la rândul său, că sentimentul de déjà-vu este, ca şi visul, expresia dorinţelor noastre secrete. De aici ar deriva şi stranietatea neliniştitoare a unei astfel de stări, pe care el însuşi a trăit-o în timpul unei călătorii în Kenya, când a întâlnit un bătrân înţelept, întâlnire care corespundea, în mintea sa, cu trezirea unui arhetip (model după care se călăuzeşte cineva/structură profundă a psihicului care guvernează organizarea experienţei umane).

Experienţa déjà-vu în parapsihologie

Pentru parapsihologi, senzaţia de déjà-vu ar fi o amintire a unui vis premonitoriu sau, mai mult, a unor experienţe din vieţi anterioare, ceea ce implică şi fenomenul de metempsihoză (reîncarnare). Ar fi vorba, de asemenea, de o percepţie telepatică a unei realităţi de dincolo de lumea materială, o amintire dintr-un Univers paralel, o formă de precogniţie (percepţie extrasenzorială cognitivă) – o ipoteză pentru care va trece foarte mult timp pentru a fi confirmată sau infirmată.

În plus, precogniţia, care presupune cunoaşterea unui eveniment înainte de producerea lui (fenomen neacceptat de comunitatea ştiinţifică), deşi seamănă, până la un punct, cu senzaţia de déjà-vu, nu se asociază, de obicei, cu o stare de stranietate, nu este simultană cu evenimentul în cauză şi vizează, de regulă, situaţii puternic marcate afectiv.

Un caz ieşit din comun

Acest articol nu a pus în discuţie cazurile patologice (tulburări grave de memorie, epilepsie, schizofrenie etc.) care au legătură cu sentimentul de déjà-vu şi care reprezintă excepţii, ci situaţii obişnuite de viaţă, experienţe prin care putem trece oricare dintre noi.

Un caz ieşit din comun este totuşi cel al unui britanic, în vârstă de 23 de ani, care, în urma analizelor nu a fost diagnosticat cu o boală anume, dar care, de şapte ani, trăieşte în continuu senzaţia de déjà-vu, şi când merge pe stradă, şi când ascultă ştirile la televizor, şi când se întâlneşte cu cineva etc. Este un caz care a atras atenţia specialiştilor şi căruia revista Journal of Medical Case Reports i-a dedicat un întreg studiu.

Totul a început în 2007, când tanărul se pregătea pentru începerea cursurilor, la Universitate. Traversase o perioadă mai tensionată, avusese momente pasagere de anxietate, în astfel de împrejurări începând să se confrunte cu senzaţia de déjà-vu. Când pleca în vacanţă, de exemplu, avea puternica senzaţie că vizitase deja locul de destinaţie şi că se află prizonier într-o buclă temporală. Într-atât de intens se manifestau senzaţiile de déjà-vu, încât a trebuit să renunţe să mai privească la televizor, să asculte la radio, să citească ziarele.

O serie de teste medicale, pe care le-a făcut în 2008, nu au indicat nicio anomalie legată de memorie şi niciun semn de epilepsie, cauza acestei probleme fiind, probabil, de natură psihologică, după afirmaţia medicilor. Mai exact, un nivel ridicat de anxietate, care a generat o disfuncţionalitate neuronală, în zona lobilor temporali (în zona tâmplelor), toate acestea formând un cerc vicios, pentru a cărui rezolvare medicii nu au găsit încă soluţia.

Fără îndoială că sentimentul de déjà-vu este o realitate care nu poate fi ignorată, nici uitată uşor, pentru că se leagă de multe întrebări referitoare la percepţia noastră despre timp, despre conştient şi inconştient, implică emoţii puternice şi, dincolo de încercările, deocamdată timide, ale specialiştilor, de a explica fenomenul, rămâne o zonă de mister în care surpriza, curiozitatea, neliniştea, bucuria, inefabilul se amestecă, ne provoacă, stârnesc nostalgii, speranţe, căutări pentru ceea ce are mai profund esenţa umană şi pentru zona de mister a fiinţei noastre. Sentimentul de déjà-vu este, poate, o altă cale spre noi înşine şi spre relaţia noastră cu marea taină universală.