Limbajul uman, asociat gândirii abstracte şi conştiinţei de sine, creativităţii, spiritualităţii, emoţiei, memoriei, persuasiunii, este semnul inteligenţei noastre la nivelul speciei şi la cel individual. În limbajul uman se cristalizează personalitatea, cunoaşterea şi experienţa, empatia, abilitatea de a decoda, de a anticipa, modifica şi de a găsi soluţii pentru diverse situaţii.

Omul nu este singura fiinţă capabilă să comunice, dar capacitatea de a gândi şi de a exprima în cuvânt gândirea este principalul resort al dezvoltării sale, pe toate planurile. “Gândirea fără limbaj nu ar fi decât o nebuloasă”, spunea celebrul pictor francez Eugene Delacroix, dar această idee, că nu există gândire fără limbaj, a fost afirmată încă din antichitate. Mai mult, in prezent, Willian Calvin, un redutabil specialist american în neuropsihologie, este şi mai categoric în această privinţă, afirmând că “Limbajul este principala caracteristică a inteligenţei umane. Fără sintaxa, adică fără o aranjare coerentă a ideilor exprimate, am fi doar puţin mai inteligenţi decât un cimpanzeu”.

Între mitul Turnului Babel şi cele mai recente cercetări în domeniul istoriei limbilor, neurolingvisticii, antropologiei, paleontologiei, psihologiei, răspunsurile la întrebările legate de limbajul uman – Câte limbi se vorbesc în lume?, Care este originea acestora?, De ce comunicarea lingvistică este specifică omului?, Este limbajul uman o caracteristică înnăscută? – conţin încă o mulţime de incertitudini şi provocări.

Câte limbi se vorbesc în lume?

La momentul actual, la întrebarea “Câte limbi se vorbesc în lume?”, specialiştii răspund cu aproximaţie – între 3000 şi 6000. Trebuie precizat că statisticile iau în calcul şi diversele dialecte (variante teritoriale ale unei limbi), prin urmare, numărul ţărilor de pe glob nu coincide cu numărul limbilor vorbite. De altfel, nici în privinţa numărului de ţări datele nu coincid, acesta variind între 195 şi 249 de ţări, în funcţie de statutul lor de state suverane, recunoscute sau parţial recunoscute de organizaţiile internaţionale.

O mare parte dintre specialiştii în domeniul studiului limbajului uman avansează totusi niste cifre exacte, si anume că, în lume, se vorbesc 6 900 de limbi, împărţite astfel: 2165 în Asia, 2015 în Africa, 1000 în America, 225 în Europa. Dintre acestea, potrivit datelor furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, limba maternă cea mai utilizată este limba mandarină, un dialect al limbii chineze, vorbit în partea de nord a acestei ţări, pe baza căruia s-a creat limba chineză modernă, standard, vorbită de peste 330 de milioane de persoane.

Engleza, pe de altă parte, este limba care poate fi înţeleasă de cei mai mulţi locuitori de pe glob, iar în topul celor mai utilizate limbi în 2017, urmează spaniola, hindi (indiana), araba, franceza, rusa, bengaleza (limba oficială a statului Bangladesh, din Asia de Sud), portugheza, malaieza (în sud-estul Asiei) şi indoneziana (Indonezia, tară situată, de asemenea, în sud-estul Asiei). 1% dintre toate limbile reprezintă mijlocul de comunicare pentru 99% din populaţia lumii, iar dintre limbile cel mai puţin folosite, în fiecare an dispar 10-20.

Originea limbajului uman – între mit şi adevăr ştiinţific

Nu există, la momentul actual, un răspuns categoric şi complet, pe care ştiinţa să îl poată da în legătură cu apariţia limbajului uman. Miturile, în schimb, prin natura lor, dăinuie peste milenii. Mitul biblic despre Turnul Babel (în capitolul 11, din Geneză) spune că, la început, toţi oamenii vorbeau aceeaşi limbă, limba adamică. După Potop, urmaşii lui Noe au ajuns şi s-au stabilit în sudul Mesopotamiei şi au hotărât să întemeieze acolo o cetate şi să ridice un turn până la cer, dar nu în slava divinităţii, ci pentru orgoliul lor. Atunci, Dumnezeu, pentru a le aduce aminte de condiţia lor, le-a încurcat limbile, astfel încât să nu se mai înţeleagă, şi i-a împrăştiat pe întreg Pământul. Din acest mit derivă şi expresia “Turnul lui Babel”, pentru a face referire la un loc unde domnesc confuzia şi dezordinea.

În ştiinţă, la începutul mileniului trei, subiectul este încă analizat, dezbătut, controversat. Istoria începutului şi evoluţiei limbajului uman este lungă şi în strânsă legătură cu mecanismele neuronale, dar a rămas un mister pentru oamenii de ştiinţă de ce numai creierul uman a făcut posibilă apariţia limbajului articulat. Regiunile cerebrale implicate în manifestarea limbajului, la om, sunt similare cu cele ale maimuţelor, dar acestea nu vorbesc.

Abia în 1998, o echipă de geneticieni englezi, studiind 30 de membri ai unei familii care aveau grave probleme în utilizarea limbajului, legate de sintaxă (alcătuirea propoziţiilor şi a frazelor), vocabular şi gramatică, au deschis o cale viabilă a cercetării, prin descoperirea proteinei Forkhead-Box P2 (FOXP2), supranumită “gena vorbirii”, implicată în transmiterea abilităţii de a înţelege şi utiliza comunicarea verbală.

Pornind de la această descoperire, cercetătorii au emis o ipoteză (încă neconfirmată), legata de limbajul uman, aceea că, probabil, demult, la omul de Neanderthal (în urmă cu peste 2oo de mii de ani), s-a produs o mutaţie genetică (o schimbare în structura ADN-ului) a FOXP2. Apoi, treptat, de la limbajul primitiv, monosilabic, exprimând nevoi organice, omul a reuşit să facă din limbaj un instrument al gândirii, să numească lucrurile, să exprime gândurile, cunoaşterea, experienta. Într-un fel, vârstele omului repetă acest drum, dacă ne gândim ca un copil, iniţial, îşi exprimă stările prin diverse sunete, apoi poate să denumească obiecte, ulterior să alcătuiască propoziţii, iar la vârsta matură, să cuprindă în cuvânt cele mai nuanţate şi abstracte idei.

Cum s-au diferenţiat apoi limbile Pământului? A existat, la început, o limbă-mamă, unică, un limbaj uman comun?? Nimeni nu a putut răspunde până acum cu argumente solide, ştiinţifice. Constatările specialistilor pornesc de la afirmarea existenţei unor mari familii lingvistice – indo-europeana, afro-asiatica, sino-tibetana etc., pe baza unor comparaţii şi estimându-le vechimea. Din aceste limbi vechi au derivat apoi altele, când diverse populaţii s-au răspândit pe toate continentele, odată cu apariţia agriculturii şi a domesticirii animalelor, în perioada neolitică ( în urmă cu peste 10 000 de ani).

Limbajul uman şi nostalgia începuturilor – utopii contemporane

Acum, în anii 2000, a gândi că ar putea fi refăcut sau conceput, inventat un limbaj uman comun, o limbă universală, ca în miturile începuturilor, este, desigur, o utopie, expresia unei nostalgii, mai mult sau mai puţin conştiente, a omului contemporan. Cu toate acestea, una dintre cele mai îndrăzneţe teorii moderne, vizând limbajul uman, îi aparţine celebrului lingvist american Noam Chomsky şi s-a concretizat în cunoscuta gramatică generativ-transformatională, care nu are aproape nimic în comun cu gramatica tradiţională, indiferent de limbă.

Noam Chomsky, profesor la Massachusetts Institute of Technology (MIT), defineşte gramatica generativă ca un ansamblu de reguli care ne permite să înţelegem frazele, în virtutea unor calităţi înnăscute, fără a ne pune problema corectitudinii/incorectitudinii din punct de vedere gramatical. Aşa se explică, susţine lingvistul, de ce copiii, la vârste mici, înainte de a învăţa gramatica, devin capabili să dezvolte propoziţii şi fraze, creierul uman având această predispoziţie (ceva similar cu faptul că, de exemplu, oamenii se nasc cu braţe, nu cu aripi, şi învaţă în mod natural să vorbească, nu să urle). Mai mult, spune Chomsky, toate limbile pământului au în comun o serie de principii sintactice, un fel de gramatică universală, înnăscută, ceva ce este înscris în circuitele noastre neuronale.

Dacă în anii 1960, această teorie a bulversat convingerea că, la naştere, mintea omului este un fel de tabula rasa, pe care se articulează informaţiile ulterioare, prin învăţare, cercetări recente, din domeniul ştiinţelor cognitive, psihologiei, neurolingvisticii, par să confirme ideile lui Chomsky, reliefând faptul că nou-născuţii, încă din primele zile, pot distinge fonemele (sunetele) tuturor limbilor şi par să aibă un fel de “dispozitiv” înnăscut de procesare a vocii umane.

Într-un alt sens, nostalgia limbii universale s-a concretizat, la finalul secolului al XIX-lea, in inventarea limbii esperanto, care este utilizată si in prezent de către persoane din aproximativ 120 de ţări. Fondatorul acestei limbi universale este medicul oftalmolog, polonez, Ludwik Zamenhof, cunoscut sub pseudonimul Docktoro Esperanto (Doctorul care speră). Nefiind limba oficială a niciunui stat, esperanto permite o comunicare neutră între oameni de diferite culturi. Se învaţă uşor la orice vârstă, se bazează pe o gramatică extrem de simplificată, fără excepţiile care ridică atâtea dificultăţi când învăţăm o limbă străină, vocabularul este relativ bogat.

De la începutul anului 2000, esperanto se poate învăţa şi online, existând site-uri care oferă cursuri gratuite. Esperanto este şi limba oficială a Academiei Internaţionale de Stiinţe din San Marino. De altfel, pagina oficială pe Internet a Academiei este în esperanto – http://www.ais-sanmarino.org/

Pentru a vă face o idee despre esperanto, am apelat si eu la un serviciu online, ca să vă transmit un mesaj în această limbă internaţională: Mi esperas ke vi satas ci tiun artikolon (Sper că vă place acest articol).

Curiozităţi despre limbajul uman

Limbajul uman, concretizat în atâtea limbi ale Pământului, este spectaculos prin natura sa, prin diversitate, prin origine, prin felul în care a evoluat şi continuă să evolueze. Iată câteva curiozităţi pe această temă:

• Cea mai veche limbă, încă folosită, este aramaica (înrudită cu ebraica), vorbită, în antichitate, în Siria, Palestina şi Mesopotamia. Câteva texte biblice au fost scrise în aramaică, precum şi cea mai mare parte a Talmudului (text fundamental pentru iudaism) şi a Cabalei (texte ezoterice despre Creator şi spiritualitate). Neo-aramaica se mai vorbeşte astăzi în câteva comunităţi din Orientul Mijlociu.

• Limba latină, care stă şi la baza formării limbii române, este considerată “limbă moartă”, dar este încă vorbită în Cetatea Vaticanului, unde este limba oficială.

• Într-una dintre Insulele Canare, Gomera, se vorbeşte o limbă (silbo gomero) care conţine numai patru consoane şi patru vocale, ceea ce pare a fi imposibil pentru limbajul uman. Numai că, într-o astfel de situaţie, diferenţa între cuvinte se face prin nenumărate nuanţe de “şuierat” asociate, de pe vremea când păstorii apelau la acest fel de a se înţelege. Ca să nu dispară, limba silbo gomero a fost introdusă ca materie de studiu în şcolile locale, începând cu anul 1990.

• 10% dintre limbile lumii se vorbesc în Papua Noua Guinee, unde există trei limbi oficiale – engleza, tok pisin şi hiri motu.

• Limba cu cel mai mare număr de cuvinte este engleza, cu peste 490 000 de cuvinte (pentru comparaţie, limba română are în jur de 120 000 de cuvinte), iar la antipod, limba cu cel mai mic număr de cuvinte, numai 340, este sranan tongo, numită şi taki taki (după talk talk, în engleză), vorbită în Surinam, o veche colonie olandeză din America de Sud.

• Africa de Sud este ţara cu cele mai multe limbi oficiale – 11 la număr.

• Limba chineză are în jur de 87 000 de semne corespunzătoare fiecare unei silabe.

• Deşi unii folosesc sintagma “limba braziliană”, aşa ceva nu există, în Brazilia se vorbeşte portugheza.