Sfârşitul lumii nu este, aşa cum ar părea la prima vedere, doar o temă de exploatat de pretinşi clarvăzători, de diverse ideologii şi religii sau reiterată în cultura populară, având în vedere teama de necunoscut, de imprevizibil, consubstanţială naturii umane.
Sfârşitul lumii, din perspectiva istoriei devenirii, a transformării a tot ce există, mai ales în condiţiile în care, astăzi, efectele comportamentelor iraţionale, ale violenţei, lăcomiei, ignoranţei, fanatismului, supraexploatării tuturor resurselor disponibile, războaielor, crizelor de tot felul sunt tot mai vizibile, mai palpabile, a devenit o preocupare constantă şi a oamenilor de ştiinţă.
Recent, specialişti din diverse domenii, de la Universitatea din Maryland şi din Minnesota, SUA, au utilizat un model informatic, numit “Handy” (Human and Nature Dynamical), conceput de NASA, pentru a formula o astfel de “profeţie” ştiinţifică, referitoare la “sfârşitul lumii”.
Analizându-se şi comparându-se cauzele care au dus la dispariţia marilor imperii şi civilizaţii, în timp, concluziile sunt extrem de sceptice. Se pare că principalele cauze seamănă izbitor cu realităţile zilelor noastre, referindu-se la inechităţile sociale, la diferenţele enorme dintre bogaţi şi săraci, la haosul politic şi social, la epuizarea resurselor naturale, prăbuşirea producţiei etc.
De fiecare dată, lideri care se credeau “invincibili” au ignorat semnele crizelor, marile puteri au încercat să-şi protejeze fără jenă şi cu orice risc privilegiile, refuzând orice măsură de reducere a inechităţilor, mizând pe sentimentul de “teamă” indus maselor, iar urmarea a fost, inevitabil, un “crash” la nivel mondial. Iată şapte scenarii posibile, avansate de oamenii de ştiinţă de la Universitatea Oxford, privitoare la viitorul omenirii şi al planetei noastre, revizuite în condiţiile dramatice ale anului 2022:
Un război nuclear generalizat
Evenimentele recente legate de invazia Ucrainei de către Federaţia Rusă au readus în atenţie o situaţie care, raţional, nu mai părea posibilă la începutul mileniului al III-lea, aceea a unui război mondial, mai mult, un război nuclear generalizat, care ar însemna sfârşitul omenirii.
Pare neverosimil că, într-o lume în care, până nu demult, se clamau valorile, bunăstarea şi progresul omenirii, în subteran se puneau la cale războaie de cucerire, ca într-un îndepărtat Ev Mediu întunecat.
Statisticile arată că, în 2022, cheltuielile militare la nivel mondial au depăşit 2,1 trilioane de dolari, sumă care niciodată nu a fost alocată, de exemplu, eradicării sărăciei, a bolilor etc. O competiţie acerbă, demnă de cauze mai bune, este legată acum de posesia armelor nucleare şi este şocant să aflăm că, la acest moment, securitatea noastră depinde de fapt (fără a avea certitudini) de “echilibrul terorii”.
Herman Kahn, un futurolog american, într-o carte intitulată “Despre războiul nuclear”, spune că: “Poate că nici scriitorii de science-fiction nu-și pot imagina cu adevărat ce ar însemna pentru supraviețuitorii unui război nuclear să vadă cincizeci, optzeci sau o sută de milioane de oameni uciși în câteva zile, în ore sau minute și alte zeci de milioane grav răniți și trăind fără speranță, în atmosfera otrăvitoare a resturilor radioactive […] Chiar și un singur război nuclear ar pune sub semnul întrebării existența unei societăți umane organizate. O serie de războaie de același fel i-ar pune cu siguranță capăt, ar fi sfârşitul lumii”.
Există motive întemeiate, spun la unison specialiştii, să credem că nici cele mai îndrăzneţe predicţii despre caracterul devastator al unui război nuclear nu sunt exagerate.
“Dacă Rusia și-ar desfășura întregul arsenal nuclear, o parte a Pământului ar deveni nelocuibilă, iar lumea, așa cum o știm noi, nu ar mai exista”, declara recent un specialist în armament nuclear.
Sfârşitul lumii – o pandemie
În urmă cu doi ani, nimeni nu ar fi acceptat că, la începutul secolului al XXI-lea, în condiţiile unui progres ştiinţific şi tehnonologic fără precedent, ar mai fi posibilă o pandemie, cu toate consecinţele dramatice asupra vieţii oamenilor şi cu efecte dezastruoase asupra vieţii sociale, economice, financiare etc.
Iar când virusul Sars-CoV-2 a intrat în scenă, cu toate consecinţele, discursurile publice ale decidenţilor s-au schimbat brusc, devenind evident că trăim într-o lume extrem de vulnerabilă, că ştiinţa mai are mulţi paşi de făcut şi că omul, ca individ, nu are prea multe opţiuni în raport cu autoritatea.
Cu siguranţă, este puţin probabil ca o pandemie să pună capăt umanităţii, dar realitatea a arătat foarte clar că totul, în societate, ca şi în natură, se supune efectului de domino şi că, aşa cum observa un specialist în dezvoltare durabilă, din Marea Britanie, Jem Bendell, “pandemia de COVID-19 nu este decât o “repetiţie generală” pentru alte dezechilibre majore din viitorul apropiat”.
În mod similar, Peter Turchin, cercetător la Universitatea Connecticut, cunoscut pentru predicţiile sale matematice, spunea că omenirea ar trebui să fie atentă la faptul că recenta criză sanitară, adăugată altor disfuncţionalităţi, “a oprit, practic, maşinăria economică globală”, iar aceste lucruri se petrec atunci când soluţiile nu sunt cele adecvate şi când încrederea în instituţiile statului este foarte scăzută.
O criză alimentară majoră
Chiar înainte de criza economică survenită ca urmare a pandemiei de Covid-19 şi înainte de acutizarea conflictelor militare, specialiştii au venit cu avertismente legate de sfârşitul lumii contemporane din cauza unei crize alimentare majore.
Scăderea dramatică a biodiversității ar putea reprezenta, în cele din urmă, o amenințare pentru alimentele noastre. Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) a avertizat, în mod repetat, că, astăzi, 75% dintre alimentele de pe planetă provin din doar 12 specii de plante și 5 specii de animale. Doar trei cereale (orez, porumb, grâu) produc 60% din caloriile și proteinele consumate de oameni.
O boală care ar afecta aceste soiuri sau alte cauze care ar periclita producţia acestor cereale ar putea duce, prin urmare, la foamete pe scară largă. În secolul al XVIII-lea, de exemplu, mucegaiul a decimat câmpurile de cartofi din Irlanda, provocând moartea a un milion de oameni. În domeniul pescuitului, multe stocuri sunt în mare măsură supraexploatate. Potrivit statisticilor, până în 2048, s-ar putea ca în Oceanul Pacific, de pildă, să nu mai rămână niciun pește.
Deja, la momentul actual, peste 700 de milioane de oameni sunt “la un pas de foamete”, declară reprezentanţii ONU, din pricina conflictelor armate, a şocurilor climatice şi a pandemiei de Covid-19. Africa este regiunea cea mai afectată de pe glob (19% din populaţie este subnutrită), dar şi Asia (circa 380 de milioane de persoane subnutrite) şi alte zone, precum Siria, Afganistan, Caraibe, Haiti etc. În plus, peste trei miliarde de persoane nu se pot hrăni sănătos, din pricina costurilor ridicate.
La toate acestea se adaugă deja criza apei potabile. În condiţiile actuale, dacă irosirea apei potabile continuă, întreaga planetă ar putea suferi o pierdere de 40% din totalul apei potabile până în 2030.
Sfârşitul lumii şi încălzirea globală
Încălzirea globală, într-un viitor nu tocmai îndepărtat, va face Pământul de nelocuit. Potrivit MIT (Massachusetts Institute of Technology, SUA), Câmpia Chinei de Nord, care are cea mai mare concentrație de locuitori de pe planetă, ar putea să se confrunte, până în 2027, cu valuri de căldură insuportabile. Se estimează că, în următoarele decenii, în jur de un miliard de oameni vor fi obligaţi să migreze din cauza încălzirii globale.
Până în 2100, majoritatea țărilor din Golful Persic ar putea deveni nelocuibile ca urmare a încălzirii globale. Căldurile din Pakistan, India, Bangladesh ar putea depăși capacitatea organismului uman de a supraviețui fără protecție. Cu o temperatură de peste 35°C și un nivel de umiditate de 100%, care împiedică orice evaporare, “oamenii mor în doar șase ore”, spun cercetătorii.
Convingerea omului că poate stăpâni natura este doar o iluzie, aşa cum iluzie este şi ideea că toate aceste lucruri sunt “îndepărtate” sau doar undeva, pe glob, în tot acest timp supraconsumul în ţările dezvoltate, egoismul, ura, dezbinarea continuând să sape la temelia vieţii pe această planetă.
O supererupție vulcanică poate provoca o iarnă permanentă
Multe dintre scenariile posibile legate de sfârşitul lumii sunt legate de o catastrofă naturală. De exemplu, aproximativ la fiecare 100.000 de ani, poate avea loc o supererupție a unui vulcan, capabilă să suprime radiația solară timp de câțiva ani. Într-o astfel de împrejurare, sute de kilometri cubi de cenușă și rocă ar fi aruncați în atmosferă, cufundând planeta într-o iarnă permanentă, împiedicând orice plantă să crească, provocând foamete și epidemii.
Există, în lume, cel puţin 30 de astfel de vulcani care ar putea provoca o asemenea catastrofă. Dacă, de exemplu, vulcanul Yellowstone, din SUA, s-ar “trezi”, ar fi dezastruos pentru întreaga planetă. Turnul de lavă şi cenuşă ar fi mai înalt decât Everestul, iar norii produşi ar bloca lumina Soarelui timp de decenii.
După cum declara anul trecut un expert NASA, erupţia vulcanului Yellowstone ar însemna, cu adevărat, sfârşitul lumii, o catastrofă naturală mai periculoasă decât cea provocată de un asteroid sau o cometă.
În ultimele două milioane de ani, vulcanul Yellowstone a erup de trei ori, ultima dată în urmă cu 600 000 de ani, iar în prezent se caută diverse soluţii pentru a se preveni un asemenea eveniment catastrofal.
Sfârşitul lumii – un meteorit gigantic
La aproximativ 100 de milioane de ani, un meteorit gigantic de circa zece kilometri în diametru traversează orbita Pământului, eliberând o energie echivalentă cu de cinci miliarde de ori bomba de la Hiroshima, aprinzând atmosfera la peste 1000 de grade Celsius – aceasta este explicația pentru sfârșitul dinozaurilor, in urmă cu 66 de milioane de ani. Şi mai periculoasă ar fi dezintegrarea unei comete gigantice, care ar duce la o succesiune de mega-impacturi.
De asemenea, ciocnirea dintre două stele neutronice sau explozia unei găuri negre ar produce, în spaţiu, explozii de raze gamma înfricoșătoare, care ar distruge stratul de ozon al Terrei, fără de care doza de raze UVB ar atinge un nivel letal pentru fitoplanctonul care se află la baza lanțului trofic și care este responsabil pentru jumătate din activitatea de fotosinteză de pe planetă.
O astfel de explozie de raze gamma ar fi dus, în urmă cu 450 de milioane de ani, la marea extincţie din a doua perioadă a paleozoicului, când aproximativ 60% dintre speciile de nevertebrate marine au dispărut brusc.
Răcirea Miezului Pământului
Răcirea Miezului Pământului, care ar duce la dispariţia câmpului magnetic al Terrei, ar însemna şi sfârşitul lumii noastre. Absenţa câmpului magnetic ar lăsa vântul solar să intre în atmosfera Pământului, bombardând suprafața planetei noastre cu particule energetice a căror creștere ar deveni extrem de periculoasă. Orice formă de viaţă ar pieri.
Nenumărate alte scenarii referitoare la sfârşitul lumii sunt avansate de oamenii de ştiinţă, nu pentru a crea panică, ci pentru a avertiza, cât nu este prea târziu, că nici planeta noastră nu este veşnică şi că, dincolo de ciclurile evoluţiei naturale a Universului, noi, oamenii, trebuie să devenim conştienţi şi responsabili de acţiunile noastre.
Inteligenţa Artificială (IA) şi pierderea controlului asupra acesteia, de către om, cel care a creat-o, nanotehnologia, care ar putea duce la dezvoltarea unor arme (inclusiv nucleare) extrem de periculoase, arme/ produse chimice care i-ar face pe oameni sterili, crashul democrafic, coliziunea dintre Calea Lactee şi Galaxia Andromeda, transformarea Soarelui, într-un viitor foarte îndepărtat, într-o gigantă roşie, care va pârjoli Pământul etc. sunt tot atâtea scenarii apocaliptice, pe care oamenii le consideră, în continuare, ca fiind doar science-fiction.
Din nefericire, însă, unele dintre ele, care ţin de capacitatea omului de decizie, încep să se adeverească, făcând vizibilă, în condiţiile prezentului pe care-l trăim, incapacitatea popoarelor de a reacţiona. În plus, relevă studiul celor de la Oxford, pe tema “Sfârşitul lumii”, există două tipuri de proastă guvernare, care acutizează crizele: “cea care constă în a nu rezolva probleme care ar putea fi rezolvate și cea care provoacă probleme […] Prima ar putea duce la sărăcia absolută, a doua, la construirea unui stat mondial totalitar cu repercusiuni foarte grave pentru fiecare”.
Sfârşitul lumii versus inteligentă, înţelepciune, empatie, cooperare
Anul trecut, în condiţiile pandemiei care a destabilizat lumea, Matthieu Ricard, un doctor în biologie moleculară, care, de mai mulţi ani, a ales să trăiască în singurătăţile Tibetului, asumându-şi o viaţă de călugăr, declara că singura cale prin care omenirea se poate salva este reaşezarea vieţii pe alte temelii, în care esenţiale să fie inteligenţa, înţelepciunea, empatia, cooperarea.
O “armonie durabilă”, spunea Matthieu Ricard, ar trebui să fie principiul după care să se călăuzească lumea noastră, în care omul, ca individ, să nu mai fie prizonier al fricilor, neputinţelor, voinţei altora. Este o evidenţă că binele fiecăruia nu are nimic în comun cu tendinţele expansioniste şi războinice ale dictatorilor de astăzi sau ale unor lideri lipsiţi de altruism, nici cu limitarea libertăţilor individuale, cu atât mai puţin cu sărăcia.
Cine sunt “câştigătorii”, cine “învinşii”?
În mod similar, un Raport al National Intelligence Council (NIC), SUA, care conţine previziuni pentru următoarele decenii, arată că diferențele dintre „câștigători” și „învinși” se vor accentua, biotehnologia va provoca o mulţime de dezacorduri etice, mulţi lideri vor supralicita naţionalismul, cu toate consecinţele nefaste, bolile infecțioase vor fi tot mai greu de controlat, controlul datelor (Big Data) va fi noua formă de exprimare a autorităţii, gestionarea crizelor globale va deveni mai dificilă, lipsa de hrană şi de apă va perturba societăţile, lumea va fi tot mai segmentată.
Specialiştii de la Intel (cel mai mare producător de procesoare, din lume) spun şi ei că este o certitudine că, în cel mult un deceniu, o simplă “brăţară” care să înregistreze şi să analizeze instantaneu, pe bază de algoritmi, semnalele corpului şi conversaţiile, va “ghici” starea de spirit a fiecăruia, nu pentru ca viaţa să-i devină mai bună, ci pentru ca “autorităţile” să-i “corecteze” comportamentul şi să-l “dea pe brazdă”.
Se mai estimează că, în următoarele două – trei decenii, circa un miliard de oameni vor fi obligaţi să migreze din cauza încălzirii globale sau din alte motive, nevoile de hrană vor creşte cu peste 14%, la fiecare deceniu, până în 2050, iar aceste previziuni au fost făcute când războiul din Ucraina încă nu izbucnise şi când în lume nu plana atâta incertitudine.
În 2017, când lumea noastră părea oarecum în echilibru, 13 laureaţi ai Premiului Nobel, într-un document-manifest, subliniau că “probabilitatea unei catastrofe planetare este extrem de ridicată” şi că este momentul ca societăţile să decidă dacă vor să supravieţuiască sau să dispară. Problema este dacă “decizia” chiar le aparţine lor, societăţilor, şi dacă nu, atunci cine va decide şi cu ce drept încotro se îndreaptă lumea noastră?
