Sindromul impostorului sau complexul impostorului defineşte, în sens strict psihologic, un anumit tip de comportament, iar în sens larg, potrivit diverselor statistici recente, se referă la o atitudine (care nu este neapărat patologică) pe care, se pare, au experimentat-o cel puţin 70% dintre oameni, măcar o dată.

Lumea în care trăim ne pune mereu în situaţia de a analiza situaţii, fapte, persoane, de a face alegeri, de a evalua realităţi şi de a ne autoevalua, pentru a avea o reprezentare cât mai apropiată de adevăr, pentru a fi conştienţi de propriile capacităţi intelectuale, profesionale, emoţionale şi de a acţiona în consecinţă. Altfel, mintea noastră, uimitoare prin resursele ei, dacă este alimentată cu false percepţii, perspective, strategii, “certitudini”, poate deveni o adevărată “maşină de dezinformare” pentru noi înşine.

Ce este sindromul impostorului?

Sindromul impostorului, sindrom de subapreciere
Sindromul impostorului, sindrom de subapreciere

Cuvântul “impostor”, luat separat, se referă la o persoană care încearcă să obţină avantaje în mod nemeritat, prin fals şi ipocrizie, profitând de buna-credinţă a celorlalţi, sau arogându-şi o falsă identitate şi false competenţe.

În psihologie, sindromul impostorului tine de categoria biasurilor cognitive, care presupun o distorsiune sistematică a judecăţii în raport realitatea, din cauza stereotipiilor de gândire sau a unor atitudini induse. În acest caz – sindromul impostorului – distorsiunea constă în îndoiala unei persoane în legătură cu propriile capacităţi şi merite, îndoială asociată cu sentimentul de vinovăţie că ocupă un loc nemeritat profesional sau o anumită poziţie în societate, că primeşte recompense care nu i s-ar cuveni, că i se atribuie succese care ar ţine de şansă, de ceilalţi, de circumstanţe particulare, şi nu de capacitatea de performanţă a respectivei persoane. Adesea, aceşti oameni se percep ca pe nişte “profitori” (pe seama prietenilor, colegilor, superiorilor etc.), aşteptându-se, cu teamă, să fie demascaţi, într-o zi sau alta.

Sindromul impostorului
Sindromul impostorului

De câte ori nu auzim în jurul nostru afirmaţii de felul: “Nu merit acest lucru!”, “Nu voi face faţă acestei situaţii!”,“Nu sunt bun de nimic!”, “Nu voi putea duce la capăt această muncă!”, “Ceilalţi sunt atât de performanţi!”, “A fost o întâmplare că am reuşit!”, “E prea mult pentru mine!” etc.

Sindromul impostorului este opusul Efectului Dunning-Kruger, adică Efectul de supraapreciere, care este tot o eroare de autoevaluare, dar a persoanelor incompetente şi ignorante, care se cred cu mult mai inteligente şi performante decât sunt în realitate.

Conceptul “sindromul impostorului” a fost lansat încă din anii 1970, de către psihologii Pauline Rose Clance şi Suzanne A. Imes, dar în ultimii ani a reintrat în atenţia cercetătorilor în domeniu, dat fiind faptul că, oricât ar părea de ciudat, într-o societate foarte competitivă, cum este cea actuală, există mulţi oameni care pun la îndoială, într-un moment sau altul al carierei, legitimitatea succesului lor, care suferă de impresia că sunt supraestimaţi de către alţii, că nu îşi merită reuşitele, că s-a întâmplat doar să aibă şansă, în anumite contexte.

Sindromul impostorului
Sindromul impostorului

Este paradoxal şi faptul că de sindromul impostorului suferă adesea oameni cu un mare potenţial, gândindu-se că munca pe care o fac este prea simplă (deşi nu este aşa) şi, prin urmare, nu ar merita atenţia, salariul, admiraţia, recompensele. Pentru alţii, acest complex este legat de teama de succes, împiedicându-i să-şi valorifice capacităţile, evitând, mai mult sau mai puţin conştient, posibilităţile de progres. Logica lor este că, nemeritând avantajele, într-o zi vor fi demascaţi şi cineva va demonstra incapacitatea lor.

Teama de a fi “demascat” îi face pe cei care manifestă sindromul impostorului să apeleze la strategii care să ascundă, după logica lor, “înşelătoria”. În principal, este vorba de două astfel de strategii: strategia “overdoing” (exagerarea), însemnând o mare cheltuială de energie pentru îndeplinirea unei sarcini, justificându-se succesul prin munca depusă, prin suprasolicitare, şi strategia “underdoing”, care pregăteşte persoana să eşueze sau să dea “vina” pe întâmplare, pentru un eventual succes.

Vulnerabilitate şi înţelegere inadecvată a modestiei. Strategii de apărare

Sindromul impostorului si autocontrolul
Sindromul impostorului si autocontrolul

Este firesc să ne întrebăm care este diferenţa între îndoiala naturală, în anumite circumstanţe, şi sindromul impostorului. Psihologii spun că fiecare poate avea îndoieli legate de situaţii punctuale, pentru a se asigura, cât mai obiectiv, în legătură cu luarea unei decizii. Dar îndoiala devine o adevărată problemă când sentimentul se prelungeşte pe termen lung şi se generalizează, vizând toate aspectele care ţin de viaţa persoanei în cauză – familiale, sociale, profesionale, sentimentale etc.

Citește și:  Citește despre 3 dintre cele mai mari minciuni și falsuri din istorie

Sindromul impostorului se manifestă frecvent în cazul tinerilor sau în cazul persoanelor care confundă modestia, decenţa, cumpătarea în pretenţii, cu subaprecierea. Pentru a evita ca sindromul impostorului să se insinueze în viaţa noastră, psihologii recomandă câteva strategii:

  • să căutăm situaţii în care să putem împărtăşi din experienţa noastră, în orice manieră (voluntariat, întâlniri de lucru, conferinţe, întâlniri profesionale, amicale etc.), pentru ca, în momentul în care vom putea vedea direct impactul ideilor şi acţiunilor noastre, este puţin probabil ca o persoană care prezintă un risc pentru sindromul impostorului, să se mai întrebe: “Cui îi pasă de ceea ce ştiu, fac sau vreau eu?”.
  • să contăm pe un prieten de încredere, de la care să nu aşteptăm nici să treacă în cealaltă extremă, repetându-ne mereu că suntem geniali, ci să poată privi şi înţelege cu obiectivitate ceea ce facem şi să-şi exprime cu sinceritate părerea care ar putea ajuta la progres în ceea ce facem;
  • când cineva constată că îşi pierde încrederea în sine, este bine să treacă în revistă reuşitele, astfel încât să nu-si inhibe capacitatea creativă, oportunităţile şi entuziasmul pentru lucrurile de făcut;
  • să fie reevaluate nereuşitele, atunci când intervin, în sensul de a fi înţelese ca fiind inerente în activitatea oricui; în felul acesta, în timp, teama de eşec va dispărea şi vor interveni alte soluţii, favorabile, pentru rezolvarea anumitor situaţii;
  • este necesară conştientizarea distorsiunilor cognitive legate de stima de sine şi acceptarea ideii că realizarea unui obiectiv este un proces între un punct de plecare şi unul de sosire, pe parcursul căruia pot interveni şi erori, dar care nu sunt obstacole de netrecut.

    Biasuri cognitive
    Biasuri cognitive

Sheryl Sandberg, absolventă Harvard, fost director executiv la Google, în prezent, ofiţer de operare la Facebook, într-o carte publicată în 2013 – “Lean In” – mărturiseşte deschis despre tendinţa de a se subestima şi cum a reuşit să facă faţă unei asemenea situaţii, astfel încât să nu rămână captivă în sindromul impostorului: “Am învăţat, cu timpul – spune ea – că este foarte dificil să scutur sentimentele de îndoială, am reuşit să înţeleg că era vorba de o distorsiune. Când simţeam că nu eram capabilă să fac un anume lucru, îmi aminteam că nu picasem decât la unul dintre examenele mele universitare. Şi am învăţat să contracarez distorsiunea”.

Specialiştii spun că societatea modernă este, în mare măsură, responsabilă de sindromul impostorului, pentru că, încurajând exagerat individualismul, competiţia, performanţa cu orice chip, trece în plan secund respectul de sine şi faptul că autocunoaşterea imprimă ritmul corect al dezvoltării fiecăruia.

Lumea, tehnologia, piaţa muncii au devenit din ce în ce mai sofisticate şi “individualismul negativ” impune norme pentru a exista, pentru a fi fericiţi, pentru a fi recunoscuţi, pentru a deveni “cei mai buni”, “cei mai inteligenţi”, “cei mai bogaţi”, “cei mai admiraţi” etc. Şi toate acestea creează o presiune enormă, conduc la stres, ne epuizează resursele interioare, paradoxal, pot să demotiveze şi să altereze priorităţile. Indoiala pasageră este firească, dar o indoială excesivă este dăunătoare, conduce la confuzie, neincredere, indecizie, criză de identitate si esec.

Este important de conştientizat faptul că, în societate, este nevoie de persoane care au experienţă, dar, mai ales, este nevoie de oameni capabili să evolueze, încrezători in forţele proprii, care să aibă dorinţa de a progresa şi de a învăţa continuu.

Nu uita să distribui dacă ți-a plăcut:
Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.