Sistemele de învăţământ performante sunt o condiţie şi o garanţie, în acelaşi timp, că o societate progresează, că este preocupată de prezentul şi de viitorul ei, de sănătatea ei morală şi intelectuală. În urmă cu peste două secole, unul dintre străluciţii gânditori ai Iluminismului european, care a influenţat major conştiinţa socială a epocii, Jean Jacques Rousseau, în cartea sa, “Emile sau Despre educaţie”, sublinia un adevăr fundamental, valabil şi astăzi: “Ne naştem slabi, avem nevoie de putere; ne naştem fără nimic, avem nevoie de ajutor; ne naştem naivi, avem nevoie de cunoaştere. Tot ce nu avem la naştere şi fără de care nu putem trăi dobândim prin educaţie”.
Reforma sistemelor de învăţământ, în prezent, în lume, este o temă de larg interes, inclusiv în România, unde, din nefericire, a rămas mai mult un subiect de discurs politic, decât o preocupare autentică. Sistemele de învăţământ performante depind de o mulţime de parametri care diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţii, cultură, experienţe trecute, dar, dincolo de aceste specificităţi, există câteva elemente comune, care vizează conţinutul programelor, pregătirea profesorilor, metodele de predare şi evaluare, integrarea noilor tehnologii în transmiterea şi valorificarea informaţiei, sincronizările cu piaţa muncii etc.
Martin Carnoy, absolvent al Institutului de Tehnologie din California, specialist în piaţa muncii, în prezent membru în Comparative and Internaţional Educaţional Society (CIES), atrăgea atenţia asupra faptului că transformările pe care le cunoaşte economia mondială astăzi, care a devenit din ce în ce mai concurenţială, mai globală şi tot mai dependentă de tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, fac din capitalul uman un input crucial în procesul producţiei. Această realitate, spune doctorul în economie şi educaţie, ar trebui să trezească autorităţile din fiecare ţară şi să le determine să abordeze sistemele de învăţământ ca domenii prioritare.
Sistemele de învăţământ performante (sau nu) sunt cele care stabilesc un mod de funcţionare al învăţământului, mecanismele, regulile, efectele, interacţiunea elementelor componente şi modul de raportare la ansamblul societăţii, toate gândite şi aplicabile la nivelul unei ţări. Există însă, în lume, şi nenumărate exemple de iniţiative inovatoare în interiorul sistemului de învăţământ, cazuri particulare, care şi-au dovedit eficacitatea şi care pot constitui o bază de reflecţie şi de inspiraţie pentru oricine, inclusiv pentru cei care funcţionează în cadrul sistemului românesc de învăţământ sau sunt interesaţi de acesta şi care vor să facă ceva în lupta cu inerţia unui domeniu care are atâta nevoie să se revigoreze.
Sistemele de învăţământ performante din lume şi “secretele” lor – trei exemple
Sistemele de învăţământ performante, la ora actuală, care se situează, conform clasamentului PISA, pe primele locuri în lume (date actualizate la interval de trei ani şi în care România s-a situat pe locul 32, din 40) sunt:
Finlanda – această ţară cu numai 5,4 milioane de locuitori, în care, în jurul anului 1600, s-a dat o lege prin care “cine nu ştie să scrie şi să citească nu are voie să procreeze”, benefiaciază, la momentul actual, de unul dintre cele mai performante sisteme de învăţământ din lume, bazat pe egalitate de şanse pentru toţi, pe gratuitate (inclusiv transport, cantină), astfel încât nivelul social şi material al părinţilor să nu influenţeze performanţa şcolară.
Elevii finlandezi sunt printrei cei mai buni, la nivel mondial, la matematică, literatură, ştiinţe, 93% sunt absolvenţi de liceu, iar aproximativ 50% urmează şi cursuri universitare. Pentru educaţia fiecărui copil, de la grădiniţă, până la terminarea facultăţii, statul aloca 200 de mii de euro, banii cel mai bine folosiţi, consideră finlandezii şi, implicit, statul finlandez. Studenţii beneficiază, de asemenea, de o sumă de bani pentru cărţi şi mâncare, iar la absolvire primesc subvenţii pentru închirierea unei locuinţe şi până la primul salariu.
Copiii merg la şcoală la vârsta de şapte ani, iar până la 16 ani nu susţin niciun examen, temele pentru acasă sunt relativ puţine, dar sunt controlaţi permanent în felul în care progresează şi din punctul de vedere al disciplinei, profesorul având rolul de mentor şi îndrumător. Orele au 45 de minute, trei sferturi din materiile studiate ţin de curriculumul comun, restul, în funcţie de opţiunile elevilor, părinţilor şi şcolii. Este un fapt obişnuit ca un elev finlandez să termine cu medii excelente un ciclu de învăţământ, stăpânind la perfecţie limba engleză şi citind minimum o carte pe săptămână. Notele sunt de la 4 la 10, deci imposibil să fie evaluat ceva cu zero (nici măcar o clasă de început, ca în învăţământul românesc, de exemplu).
Profesorii sunt foarte bine pregătiţi, cu studii de masterat, subvenţionate de stat, iar pentru a ocupa un post trebuie să treacă de un concurs (media anilor 2000 a fost de 10 candidaţi pe un loc), un aspect care face ca sistemul de învăţământ din Finlanda să fie unul dintre cele mai performante din lume. Salariul unui profesor începător se situează în jurul a trei mii de dolari, în condiţiile în care media orelor de curs este de 4 ore pe zi, la care se adăugă două ore pe săptămână pentru cursuri de dezvoltare personală.
Coreea de Sud, “Tara dimineţilor liniştite”, cum i se spune, situată în Asia de Est, se află de doi ani de zile în fruntea topului celor mai performante sisteme de învăţământ din lume, după ce coreenii au reuşit să pună în aplicare un model educativ foarte riguros şi foarte diferit de cel european sau american.
Elevii petrec cea mai mare parte a timpului lor la şcoală (aproximativ 14 ore), cursurile încep la ora 7, iar după pauza de prânz urmează studiul individual sau în grup, în spaţii special amenajate sau la bibliotecă. Examenul de final de liceu este eveniment naţional (în zonele respective se asigură transport gratuit, se formează ad-hoc grupuri de susţinere a candidaţilor etc.), examenul durează nouă ore şi este unul dintre cele mai dificile din lume. Promovabilitatea este de aproape 100%, iar mare parte dintre absolvenţi merg la universităţi de top, în care condiţiile sunt excelente. Importantă este, la toate nivelurile, şi integrarea tehnologiei de vârf în demersul didactic.
Spre deosebire de modelul finlandez şi de cel european, în general, modelul educaţional corean mizează pe o disciplină extrem de riguroasă, până la limita suportabilităţii, generând şi multe situaţii de stres şi depresie, dar care sunt considerate pierderi colaterale la nivelul sistemului.
Japonia, “Tara Soarelui răsare”, are o veche tradiţie în educaţie, pe care o consideră una dintre cele mai importante valori. Sistemul de învăţământ japonez actual se caracterizează printr-o riguroasă selecţie a elevilor şi prin coabitarea sistemului public cu cel privat, primul bucurându-se însă de o mai mare încredere. În prezent, foarte apreciate sunt şi cursurile after-school, în cadrul cărora se pot aprofunda cunoştinţe sau cultiva talente.
Anul şcolar, în Japonia, începe în aprilie, la “înfloritul cireşilor”, cu scurte vacante primăvara şi iarna şi o vacanţă de vară de şase săptămâni. Cursurile sunt de luni până vineri, uneori şi sâmbăta, la decizia şcolii. Liceul nu se termină printr-un examen de final, ci printr-un Test al Centrului Naţional de admitere în universităţi (Senta), concurs naţional girat de o instituţie administrativă independentă, în colaborare cu Ministerul Educaţiei, şi care stă la baza admiterii în facultăţi.
Meseria de dascăl, în Japonia, este una dintre cele mai respectate şi bine plătite, după cosmonauţi, arhitecţi şi avocaţi. Pe an, câştigul mediu al unui profesor poate să ajungă la 62 de mii de dolari. Se recunoaşte, în felul acesta, nu numai responsabilitatea pe care o are un profesor, dar şi importanţa care i se acordă într-o societate pentru care inteligenţa, caracterul puternic, echilibrul emoţional, cunoaşterea sunt valori de necontestat.
Pe locuri fruntaşe, de ani de zile, în topul sistemelor de învăţământ performante din lume se află şi cele din Singapore/Republica Singapore, Taiwan, Hong Kong (Regiunea Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze), Estonia, Canada, Polonia etc.
Trei şcoli, cele mai inovatoare din lume
Inovaţia în educaţie, dincolo de schimbările fundamentale pe care le pot aduce sistemele de învăţământ, în ansamblul lor, se poate concretiza sub diverse alte forme: integrarea tehnologiilor moderne, valorificarea unor metode moderne, interacţiunea cu realitatea extraşcolară, inclusiv maniera de a concepe arhitectura şi funcţionalitatea unei şcoli. În lume, există deja proiecte care propun şcoli inovatoare, atipice. Iată trei exemple:
Scoala “Steve Jobs”, din Amsterdam, Olanda – o şcoală care “gândeşte” diferit
Aşa cum sugerează şi numele, Scoala “Steve Jobs” (infiintata cu sprijinul celebrului co-fondator Apple) este contra-imaginea unei şcoli tradiţionale. În loc de a înregimenta elevii în acelaşi sistem de învăţare, în Şcoala “ Steve Jobs”, din Amsterdam, fiecare elev are posibilitatea să-şi aleagă ritmul şi calea sa de învăţare. Coordonatorul şi fondatorul acestei şcoli, Maurice de Hond, precizează cum fiecare elev începe cu un plan de dezvoltare individual (PDI), care este evaluat şi reajustat periodic, la şase săptămâni, de către elevul însuşi, părinţi şi îndrumător (nu se foloseşte termenul “profesor”).
Pe baza rezultatelor din PDI, elevul (din clasa a IV-a, până într-a XII-a) va propune noi ţinte de învăţare personală. Va primi şi câte un iPads conţinând diferite aplicaţii care să-i ghideze învăţarea individualizată. Scopul mărturisit este acela de a-i determina pe elevi să-şi formeze şi să-şi cultive propria concepţie despre educaţie, pentru că fiecare copil este o “excepţie”, deoarece lucrează în ritmul său.
AltSchool, San Francisco, California – Scoala din Silicon Valley
Un alt exemplu de şcoală inovatoare, care reprezintă o ruptură totală de învăţământul tradiţional, este AltSchool, San Francisco, California – Scoala din Silicon Valley. A fost înfiinţată în 2013 şi se extinde permanent, acum şi în New York, Palo Alto, California, iar în anii următori în mai multe părţi ale lumii.
În AltSchool sunt cuprinşi copii cu vârsta între 4 şi 14 ani, apelând la un sistem de învăţare şi evaluare care să îmbunătăţească abilităţile tehnologice şi să stimuleze o gândire flexibilă, astfel încât absolvenţii să se poată adapta cu uşurinţă la schimbările extrem de dinamice ale societăţii de azi.
Elevii sunt obişnuiţi să se folosească de tehnologia cea mai modernă, inclusiv modelare 3D, de exemplu, accentul punându-se pe învăţarea socio-emotională, o prioritate, în cadrul căreia elevii trebuie să facă parte din procesul de stabilire a obiectivelor.
Liceul P-Tech din Brooklyn, New York, Statele Unite – şcoală care leagă liceul de universitate
Liceul P-Tech a fost deschis în 2011, de către IBM, pentru a da adolescenţilor din New York o alternativă prin care să evite, dacă doresc, cei patru ani de liceu tradiţional şi să obţină o diplomă într-un timp mai scurt. Promovaţi prin stagii de mentorat şi de TIC, elevii din ultimele două clase de liceu primesc diplome direct din partea instituţiei de învăţământ superior parteneră a programului – Colegiul de Tehnologie din New York – unde unii dintre ei aleg să-şi continue studiile. O astfel de ofertă pentru liceeni este, consideră Stanley Litow, cel care a conceput modelul P-TECH, un drum clar al şcolii către o lume in care invăţămantul nu poate fi despărtit de viaţa profesională.
Cu siguranţă că nu există reţete miracol pentru ca o ţară să-şi amelioreze sistemul de învăţământ, performanţa depinzând de o serie de parametri care diferă de la o societate la alta. Dar cunoscând rezultatele semnificative ale sistemelor educative din alte ţări sau inspirându-ne din curajul unor iniţiative private, putem să privim dintr-o altă perspectivă şi posibilităţile noastre, putem să devenim mai creativi, chiar şi la nivel individual, să găsim căi şi metode de a depăşi reminiscenţele unor mentalităţi şi comportamente depăşite. În plus, realitatea noastră, românească, ne arată că nu numai copiii şi tinerii au nevoie de un suflu proaspăt în felul în care primesc şi valorifică educaţie, dar cei maturi trebuie să scape din stereotipia unui mod de a gândi învăţământul, care nu mai corespunde societăţii actuale. Avem nevoie de inteligenţă, de creativitate, de originalitate, de individualităţi care să aibă curajul ideilor şi opiniilor proprii, nu de un “pat al lui Procust”, care să ne uniformizeze.