Solstiţiul de iarnă 2024, în emisfera nordică, va avea loc la data de 21 decembrie, ora 11:20 şi marchează începutul iernii astronomice (iarna meteorologică începând cu aproximativ trei săptămâni înainte de solstițiu, la 1 decembrie). Este cea mai scurtă zi a anului (8 ore şi 50 de minute), iar noaptea dintre 20 şi 21 decembrie este cea mai lungă din an (15 ore şi 10 minute). În emisfera sudică, este exact opusul – este solstițiul de vară.
Până la echinocţiul de primăvară, din 20 martie, ziua va creşte treptat, devenind egală cu noaptea, apoi lumina va spori până la solstiţiul de vară (21 iunie), când va fi cea mai lungă zi din an (15 ore şi 32 de minute).
Cuvântul “solstiţiu” îşi are originea în latinescul “solstitium” (din “sol, solis, solem” – Soare şi “stitium”, din verbul “sistere” – “a opri/ a rămâne constant/ a menţine/ a sta pe loc”) având, aşadar, sensul de “Soare nemişcat”, sens care face referire la impresia că, la solstiţiu, Soarele pare că se opreşte din mişcarea sa pe bolta cerească.
Primul care a consemnat în scris cuvântul “solstiţiu” este renumitul erudit al Imperiului Roman, Plinius cel Bătrân, dar vechi documente arată că acest fenomen astronomic era cunoscut cu multă timp înainte, de vreme ce textele mesopotamiene antice îl menţionează în legătură cu ceremoniile dedicate zeului Marduk (“Copilul Soare”), izvorul luminii şi al focului solar.
De asemenea, persanii îl celebrau, în preajma solstiţiului de iarnă, pe Mithra, zeul Luminii, romanii marcau acest moment din decembrie (17 – 23 decembrie) prin “Saturnalii”, sărbători populare dedicate zeului Saturn, iar grecii îl celebrau şi ei pe Helios (Soarele).
Solstiţiul de iarnă 2024 – repere astronomice
Solstițiul de iarnă are loc atunci când axa Pământului este înclinată cel mai mult faţă de Soare, ceea ce face ca acesta să pară în punctul său cel mai sudic față de orizont şi motiv pentru care emisferă nordică, într-o astfel de perioadă, primește cea mai redusă cantitate de lumină solară.
La polul opus, în timpul solstițiului de vară, Soarele se află în punctul său cel mai nordic, oferind cea mai lungă zi din an și marcând începutul verii.
Dacă ne imaginăm „Calea Soarelui”, așa cum o percepem zilnic de pe Terra, o traiectorie aparentă de la est la vest, la momentul solstițiului de iarnă aceasta se află la cea mai joasă altitudine pe cer. Înclinația axei Pământului față de Soare determină o distanță aparentă mai mare față de astrul zilei.
Referitor la datele ştiinţifice care descriu fenomenul solstiţiului de iarnă, pe site-ul Observatorului Astronomic “Amiral Vasile Urseanu”, din Bucureşti, se precizează următoarele aspecte: “Axa polilor Pământului își păstrează (în primă aproximaţie) direcția fixă în spațiu, ea fiind înclinată cu 66° 33′ față de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cerești numit „ecliptică”, a cărui înclinare față de ecuatorul ceresc este de 23° 27′.
La momentul solstițiului de iarnă, Soarele se află deci în emisfera australă a sferei cerești, la distanță unghiulară maximă de 23° 27′ sud față de ecuator, el efectuând mișcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „Tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor”.
În ziua solstițiului de iarnă, la prânz, umbrele noastre sunt cele mai lungi din tot anul, spre deosebire de solstițiul de vară, când aproape că dispar.
Solstiţiul de iarnă – impact cultural şi spiritual
Înclinarea Pământului faţă de Soare provoacă anotimpurile şi modelează o mare parte a vieții, așa cum o cunoaștem. Solstițiul de iarnă este un punct de tranziție important pentru natură, amintind constant ciclicitatea existenţei. În multe regiuni, plantele și animalele intră într-o stare de repaus sau hibernare, sub aparenta lipsă de viață aflându-se promisiunea reînnoirii și creșterii.
În tradițiile agrare, solstițiul era un moment important pentru planificarea semănatului și a recoltelor viitoare, deoarece creșterea zilelor promitea revenirea căldurii și a luminii. Era/ este ziua când Soarele renaşte.
În timp, semnificaţia spirituală a solstiţiului de iarnă s-a consolidat, a devenit mai profundă, cu mai multe straturi şi dimensiuni, pentru că marchează un moment de reflecție, introspecție și renaștere, simbolizând victoria luminii asupra întunericului, pe măsură ce zilele încep să crească din nou.
Culturi din toate părţile lumii au lăsat mărturii despre importanţa acordată acestui moment al anului, celebrat în diverse feluri, în timpurile vechi, de la Sărbătoarea romană a Saturnaliilor, la ceremoniile popoarelor nordice sau asiatice. Iată câteva mărturii şi tradiţii, dintre cele mai cunoscute, legate de solstiţiul de iarnă:
Calendarul celtic antic şi Sărbătoarea lui Yule (Yuletide)
Pentru celţi, solstițiul de iarnă avea o semnificație profundă, simbolizând reînnoirea vieții, victoria luminii asupra întunericului și începutul unui nou ciclu solar. Era un moment de reflecție, celebrare și anticipare a revenirii luminii.
Calendarul celtic antic era un sistem care combina observațiile astronomice cu un profund simbolism legat de ciclurile naturale și spirituale ale vieții. Acesta era structurat, în principal, în funcție de cicluri solare și lunare, reflectând legătura strânsă dintre lumea celtică și natura înconjurătoare.
Anul celtic era împărțit în două – perioada de lumină și perioada de întuneric. Acestea corespundeau ciclului agricol și vieții comunității. Jumătatea luminoasă începea cu Beltane (1 mai), semnificând renașterea și fertilitatea. Jumătatea întunecată începea cu Samhain (31 octombrie – 1 noiembrie), marcând tranziția spre iarnă și legătura cu lumea spiritelor.
Sărbătoarea lui Yule (Yuletide), asociată, în general, cu tradiţiile germanice, îşi are originea în ritualurile celtice prin care se onorau Soarele şi Focul, văzute ca simboluri ale reînvierii energiei vitale. Ritualurile presupuneau aprinderea de focuri sacre, pentru a încuraja soarele să se întoarcă și să aducă zile mai lungi.
De asemenea, unele monumente celtice, preistorice, precum Newgrange (Irlanda), mai vechi decât Stonehenge, demonstrează importanța astronomică a solstițiului de iarnă. Construit cu aproximativ 5 000 de ani în urmă, mormântul Newgrange este aliniat astfel încât lumina soarelui să pătrundă în camera sa interioară exact în ziua solstițiului de iarnă.
Deși calendarul celtic a fost înlocuit treptat de cel iulian și, ulterior, de cel gregorian, simbolismul său legat de solstițiul de iarnă supraviețuiește în tradițiile moderne. Ritualurile și sărbătorile din jurul Crăciunului, Anului Nou și alte festivaluri de iarnă au fost influențate de credințele celtice și de semnificațiile lor legate de soare și lumină.
Saturnaliile, solstiţiul de iarnă şi Crăciunul
Saturnaliile erau o sărbătoare antică romană dedicată lui Saturn, zeul agriculturii, recoltei și timpului. Era una dintre cele mai populare festivități din Roma Antică și se desfășura între 17 și 23 decembrie, marcând începutul unui sezon de bucurie, egalitate și relaxare, legat simbolic de solstițiul de iarnă. Această sărbătoare a avut o influență semnificativă asupra tradițiilor moderne de Crăciun.
În mitologia romană, epoca de aur a umanității a fost guvernată de Saturn, protector al agriculturii și simbol al abundenței și prosperităţii, un timp în care nu existau inegalități și toată lumea trăia în armonie.
Saturnaliile aveau loc în preajma solstițiului de iarnă, cel mai “scurt” moment al anului, când soarele părea să „renască”. Aceasta era văzută ca o tranziție simbolică către zile mai luminoase și către un nou început.
Aveau loc, cu această ocazie, festivități exuberante, inversarea rolurilor sociale și celebrarea în comunitate – ofrande și ceremonii, inversarea rolurilor sociale (sclavii erau tratați ca stăpâni, purtau haine de oameni liberi și participau la mese comune cu stăpânii lor), se făcea schimb de daruri (lumânări, simbolizând lumina ce urmează să crească, și păpuși de lut, în amintirea vechilor sacrificii umane care se făceau pentru Saturn), decorarea locuinţelor cu ghirlande şi coroane din plante, petreceri, parade, jocuri de noroc și alte activități festive. Totul se desfășura într-o atmosferă de relaxare, veselie și abandon al grijilor cotidiene.
Legătura Saturnaliilor cu Crăciunul
Creștinismul a preluat și adaptat multe elemente ale Saturnaliilor, în special după ce religia a devenit oficială în Imperiul Roman, în secolul al IV-lea, făcând din această sărbătoare un amestec de spiritualitate antică și noua religiozitate.
Crăciunul a fost fixat oficial la 25 decembrie, o dată foarte apropiată de perioada Saturnaliilor și de sărbătoarea păgână a Dies Natalis Solis Invicti (Nașterea Soarelui Neînvins), marcând renașterea simbolică a soarelui.
S-au păstrat, din vechile sărbători, obiceiul de a decora locuinţele cu verdeaţă (vâsc, brad), atmosfera festivă, mesele bogate și accentul pe comunitate și generozitate, iar lumina care urma să crească după solstițiul de iarnă a devenit, în simbolismul creştin, Hristos ca Lumină a Lumii.
Solstiţiul de iarnă, cultul zeului Mithra și ceremoniile asociate
Mithra a fost, inițial, o zeitate din panteonul zoroastrian și vedic, simbolizând soarele, prietenia și pactele. În Persia, era considerat un protector al dreptății și un aliat al lui Ahura Mazda, zeul suprem. Mithra era asociat cu mișcările soarelui, iar ceremoniile aveau loc adesea în zile speciale, cum ar fi solstițiul de iarnă, când se celebra renașterea simbolică a soarelui. Ritualurile accentuau lupta dintre lumină și întuneric, ordine și haos, tema centrală a cultului.
Când cultul a fost adoptat de romani, între secolele I și al IV-lea d.Hr., Mithra a devenit asociat cu Sol Invictus („Soarele Neînvins”) și era venerat ca un simbol al luminii, adevărului, ordinii cosmice și salvării.
Ceremoniile care-i erau dedicate erau secrete și accesibile doar inițiaților (exclusiv bărbaţi), având un caracter profund simbolic și ritualic şi aveau loc în mithraeum, temple subterane care imitau peșteri (decorate cu simboluri astrale – stele, planete – și scene mitologice, reprezentând cosmosul și ordinea divină , semnificând cosmosul și legătura cu miturile de origine ale zeului).
O ceremonie centrală consta în sacrificarea unui taur primordial, simbolizând crearea vieţii (din sângele taurului sacrificat au apărut plantele și animalele, iar moartea sa era văzută ca o sursă de regenerare cosmică). Scenele de tauroctonie erau reprezentate în fresce sau sculpturi din mithraeum, unde Mithra este înfățișat ținând un taur și sacrificându-l, înconjurat de figuri simbolice precum șarpele, câinele și scorpionul.
Odată cu creștinarea Imperiului Roman, multe tradiții păgâne au fost integrate în noile sărbători creștine. Nașterea lui Hristos a fost stabilită pe 25 decembrie pentru a coincide cu sărbătorile legate de Sol Invictus și Mithra, subliniind simbolismul luminii și al salvării.
Solstiţiul de iarnă şi monumentul de la Stonehenge
Cu o vechime estimată la aproximativ 4 500 de ani, Stonehenge, unul dintre cele mai faimoase și fascinante monumente preistorice din lume, situat pe câmpia Salisbury, în sudul Angliei, continuă să inspire admirație și speculații cu privire la scopul și semnificația sa. Face parte din Patrimoniu Mondial UNESCO, din 1986.
A fost construit în mai multe etape, pe parcursul a câteva sute de ani, iar tehnologia folosită pentru transportul și ridicarea blocurilor de gresie masive, cu caracteristici unice, este necunoscută, dar se crede că au utilizat role din lemn, sănii și rampe.
Deşi scopul pentru care a fost construit monumentul de la Stonehenge rămâne încă subiect de dezbatere, se presupune totuşi ca era folosit pentru ceremonii religioase, inclusiv pentru venerarea Soarelui și a altor forțe naturale, deoarece construcţia este realizată în aşa fel încât să fie aliniată cu mişcările Soarelui şi ale Lunii. De exemplu, în ziua solstițiului de vară, soarele răsare exact deasupra Pietrei Călcâiului (Heel Stone), iar lumina pătrunde până în centrul ansamblului. Solstițiul de iarnă era, de asemenea, important, marcând un punct crucial în calendarul agricol și spiritual.
După atâtea mii de ani, şi astăzi Stonehenge este un simbol al moștenirii umane și al misterului. Este un loc de pelerinaj pentru turiști, cercetători și adepți ai spiritualității moderne, mai ales în timpul solstițiilor (de vară şi de iarnă).
Festivalul Dongzhi și legătura cu solstițiul de iarnă
Festivalul Dongzhi (în traducere „Extrema Iernii”) este o sărbătoare tradițională chineză, dar și a altor popoare asiatice, care marchează solstițiul de iarnă, cea mai scurtă zi a anului și începutul perioadei în care zilele încep să crească. Este celebrat de obicei pe 21 sau 22 decembrie, în funcție de calendarul solar.
În filosofia tradițională chinezească, Dongzhi simbolizează punctul în care energia Yang (pozitivă, luminoasă, masculină) începe să crească, în timp ce energia Yin (întunecată, feminină) scade. Acest echilibru între Yin și Yang este esențial pentru sănătate și armonie.
Festivalul Dongzhi este celebrat prin diverse tradiții, unele dintre ele având o istorie de mii de ani – prepararea alimentelor simbolice (“tangyuan”, găluște din făină de orez), ofrande pentru strămoşi, rugăciuni, în temple, pentru sănătate și prosperitate, considerându-se că solstițiul este un moment de tranziție spirituală.
Anticii chinezi au observat cu precizie mișcările soarelui, iar solstițiul de iarnă era văzut ca începutul unui nou ciclu natural. În calendarul lor, Dongzhi era momentul în care Soarele atinge cel mai sudic punct, iar zilele încep să crească.
Şi în alte ţări din Asia, solstiţiul de iarnă este marcat prin diverse tradiţii, păstrate peste timp – în Japonia, solstițiul de iarnă, numit Toji, este marcat prin băi calde cu fructe de yuzu și consumul de alimente care aduc noroc, cum ar fi dovleacul. În Vietnam, Dongzhi este cunoscut ca Tet Dông Chí și este un moment de recunoștință pentru strămoși, similar cu tradițiile chinezești.
Tradiţii şi obiceiuri la romani, legate de solstiţiul de iarna
La noi, la români, tradițiile și obiceiurile legate de solstițiul de iarnă sunt influențate de vechile credințe păgâne, de ritmurile naturii și de sărbătorile creștine. Deși solstițiul nu este marcat explicit ca o sărbătoare distinctă, multe dintre obiceiurile din preajma acestei perioade (21-22 decembrie) reflectă simbolismul renașterii luminii și al trecerii spre un nou ciclu de viață.
Aprinderea focurilor ritualice, pentru a simboliza renașterea luminii și pentru a alunga spiritele rele ale întunericului, este un obicei care dăinuieşte de pe vremea dacilor. De asemenea, în spaţiul arhaic al satului, se obişnuia aprinderea de lumânări sau torțe, ca protecţie în faţa forţelor întunericului.
Colindele românești, care încep să fie cântate în perioada solstițiului de iarnă, cu rădăcini în vechi ritualuri păgâne, includ adesea referințe la lumină, soare și renaștere, simboluri ale solstițiului.
Dansurile cu măști (Capra, Ursul) sunt menite să alunge spiritele rele și să aducă belșug în noul an. Aceste ritualuri au loc începând cu solstițiul de iarnă și culminează în perioada sărbătorilor de Anul Nou.
Mersul cu Steaua, asociată astăzi cu povestea Nașterii lui Hristos, are rădăcini într-un cult mai vechi legat de adorarea luminii și a soarelui.
În unele zone, se obișnuia să se aducă spice de grâu în casă, simbol al fertilității și speranței pentru recolta viitoare. Aceasta se regăsește în obiceiul modern al grâului de Sfântul Andrei și al grâului de Crăciun.
În epoca modernă, decorarea bradului, luminile de Crăciun (în case şi pe străzi) sunt ecouri ale vechilor ritualuri, simbolizând triumful luminii și al speranței.
Solstiţiul de iarnă – reîmprospătarea fiinţei, temelie pentru ce va să vină
La nivel individual, zilele din preajma solstiţiului de iarnă, când onorăm Soarele în cele mai întunecate nopţi, sunt potrivite pentru meditaţie, reechilibrare a fiinţei, pentru descoperirea “scânteii” din interior şi celebrarea potenţialului pe care îl ascunde.
Este şansa pe care ne-o oferă Universul să ne redescoperim, să ne reconstruim pentru un nou capitol, un nou început, să ne simţim inspiraţi, să stabilim obiective şi să ne facem promisiuni despre toate lucrurile pe care le vom face în Anul Nou care se apropie. Nu este un timp pentru acţiune, ci pentru reflecţie, unul care să ne hrănească spiritul şi să-l “restaureze”, să-l “întinerească”, purificându-l cu linişte, aşa cum se întâmplă cu tot ce există în natură. Visurile iernii sunt scânteile vieţii noi.
