Elefantul de mare sudic (Mirounga leonina) este cea mai mare specie de focă din lume, trăind în regiunile înghețate ale Antarcticii și în apele din jurul insulelor sudice.
Habitatul și distribuția geografică
Elefantul de mare sudic (Mirounga leonina) se gaseste in locurile cele mai laturalnice de sud ale oceanelor, pe portiuni de uscat situate in partile Antarcticii, in regiunile nordice si insulele din zonele cu gheata, locuri in care aceasta specie era foarte larg raspandita.
Aceasta foca de mare se recunoaste dupa sacul cutanat al masculilor, de forma unei trompe, de la care ii vine si numele de elefantul de mare sudic. Numarul exemplarelor a scazut foarte mult in ultimii ani, mai ales din cauza vanatului excesiv.
Caracteristicile fizice și diferențele dintre sexe
Masculul-adult este de aproximativ patru sau cinci ori mai mare decat femela. Cele mai mari exemplare cantaresc si 3,7 tone si au lungimea corpului de aproximativ 6 m. Greutatea medie la femele este de 500 kg, iar lungimea de 2,7 m, masculii cantaresc 2,2 tone si au lungimea medie de 4 m. Ambele sexe au ochii mari, de forma rotunda, cu irisul de culoare neagra.
Marimea si concentratia mare de pigmenti arata ca vederea acestor mamifere este buna si joaca un rol foarte important atunci cand isi vaneaza prada. Pentru a percepe vibratiile din apa in zonele foarte intunecate, cu vizibilitate redusa, aceste carnivore sunt dotate cu cateva perechi de mustati extrem de sensibile, numite vibrize. Membrele anterioare sunt scurte, transformate in inotatoare, iar cele posterioare ajuta la inaintarea animalelor in apa.
Au corpul acoperit de blana de culoare gri-argintie sau maronie-inchisa pe partea dorsala si mai deschisa pe cea ventrala, alcatuita din fire de par scurte si aspre. La masculi blana are aspectul pielii de bivol, este plina de cicatrice si rani provocate de luptele dintre rivali. Pe sub piele au un strat gros de grasime care reprezinta o rezerva de energie pentru perioadele de repaus cand nu se hranesc si un strat izolator fata de apa extraordinar de rece. La unele exemplare stratul de grasime ajunge si la 4 cm grosime.
Ritualurile de împerechere și reproducerea
In perioada de imperechere, care dureaza cam doua luni, masculii se lupta intre ei cu inversunare, isi umfla nasul urias si urla unul spre altul, atat pentru apararea teritoriului, indepartarea rivalilor, cat si pentru alegerea femelelor. Se ridica unul impotriva altuia, se lovesc si se plesnesc cu capul si trompa. Dupa o perioada de gestatie de 11 luni fiecare femela naste un singur pui.
Acesta este ocrotit si alaptat de femela timp de 19-23 de zile, timp in care ea pierde cam o treime din greutatea corpului, deoarece nu se hraneste deloc. Dupa aceasta perioada puii devin independenti, sunt capabili sa-si caute hrana singuri. Cand femela naste gemeni, de regula unul dintre pui care este mai putin dezvoltat moare. Femelele tinere ajung la maturitatea sexuala la varsta de 3 ani, iar masculii doar dupa 5-6 ani. Speranta de viata la femele este de 21 de ani, iar la masculi de aproximativ 14 ani.
Elefantii de mare sudici realizeaza migratii anuale din necesitatea lor de a cauta si de a evita caldura. Pe uscat se misca destul de greu, par foarte neindemanatici, fapt ce ar fi determinat sa fie de mult exterminati, daca aceasta specie nu ar fi fost ocrotita prin lege.
Dieta și comportamentul de vânătoare
In general dupa perioada de reproducere ei migreaza spre regiunile sudice, unde gasesc hrana din abundenta, vaneaza in special pesti si calamari, la adancimi de cca. 600 m, reusind sa stea sub apa timp de 20 de minute. De multe ori consuma si krill, pesti ososi, pesti cartilaginosi, crustacee, moluste si alge. Dusmanii lor naturali cei mai periculosi sunt rechinii albi, leoparzii de mare si balenele ucigase.
Elefantul de mare sudic face parte din ordinul Carnivora, familia Phocidae. Nu este o specie pe cale de disparitie.
Adaptările elefantului de mare sudic la mediul polar
Elefantul de mare sudic (Mirounga leonina) este perfect adaptat pentru viața în condiții extreme, în regiunile reci ale Antarcticii. Una dintre cele mai importante adaptări este stratul gros de grăsime subcutanată, care poate atinge o grosime de până la 4 cm.
Acest strat nu doar că izolează mamiferul de apa rece, dar servește și ca rezervă de energie în perioadele în care elefantul de mare nu se hrănește, cum ar fi în timpul sezonului de reproducere. Blana sa aspră, mai ales la masculi, este adesea plină de cicatrici și răni, urme ale luptelor intense pentru teritoriu și femele.
De asemenea, capacitatea de a-și umfla trompa îi permite să emită sunete puternice, folosite pentru a-și intimida rivalii și a marca teritoriul. Această adaptare, împreună cu vederea excelentă și vibrizele sensibile, face din elefantul de mare sudic un prădător redutabil și un supraviețuitor al apelor polare.
