Spiritualitatea românească – miturile fundamentale ale românilor

Spiritualitatea românească şi, în general, a oricărui popor, se poate defini în multe feluri, în funcţie de un mod de a fi în istorie, ca ansamblu de idei, atitudini şi sentimente, personalităţi, prin care se manifestă poporul respectiv, prin cultura sa, prin valorile în care crede, prin ceea ce a creat de-a lungul timpului, prin unitatea “intru ceva”.

Rădăcinile adânci şi puternice ale acestui concept – spiritualitatea românească – trebuie căutate în miturile noastre fundamentale. Un mit reuneşte o dimensiune reală şi una metafizică despre un “Început”, despre “prestigiul magic al începuturilor”, “despre cum a ajuns un lucru să existe sau cum au luat naştere o comportare, o instituţie, un fel de a munci, acesta este motivul pentru care miturile constituie paradigmele oricărui act omenesc semnificativ” (Mircea Eliade).

Actualizând, retrăind miturile, povestindu-le sau reiterând un anume ritual, de sărbători, păstrăm “vie” memoria acelor momente ale unei “întemeieri” din “illo tempore”, dăm un sens mai profund vieţii prezente, acţiunilor şi aspiraţiilor noastre, individuale şi colective, ieşim din timpul profan, pentru a intra într-unul sacru, recuperabil la infinit, precum mesajul simbolic al Coloanei fără sfârşit, a lui Brâncuşi.

Spiritualitatea românească sau “matricea stilistică” a culturii noastre

Nu întâmplător, vârsta modernă a culturii, în toate spaţiile europene, începând cu secolul al XIX-lea, a redescoperit miturile, într-o perioadă în care preocuparea pentru afirmarea identităţii naţionale a devenit mai puternică.

Un mit este o “matrice stilistică”, spune Lucian Blaga, “relatează experienţe la care omul participă pasionat, activ, chiar şi când este simplu privitor (…) miturile s-au salvat din şi peste toate catastrofele omenirii, alcătuind o suficientă dovadă despre cât de mult spiritul uman se simte solidar cu ele”.

Referindu-se la spiritualitatea românească, filosoful şi poetul Blaga constata, în urmă cu peste trei sferturi de secol, că noi, românii, “vrem să fim latini, limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, dar vrând-nevrând suntem mai mult, avem şi un bogat fond latent slavo-trac, exuberant şi vital, care se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Smerenia şi armonia latină ne e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc”.

Trăind, astăzi, într-o lume al cărei cuvânt de ordine este “globalizarea”, din care nu lipsesc confuzia, crizele, conflictele, deruta, înstrăinarea omului de sine şi de ceilalţi, şi în care realitatea românească parcurge experienţe similare, este nevoie, mai mult ca oricând, să ne întoarcem la ceea ce a asigurat existenţa noastră în istorie – spiritualitatea românească, spiritul locului (genius loci).

Miturile fundamentale ale românilor

Reunind etape ale unei istorii zbuciumate, dar şi latenţe ale unor izvoare spirituale diverse, aici, în sud-estul Europei, la confluenţa Occidentului cu Orientul, spiritualitatea românească se defineşte prin câteva mituri fundamentale, care reprezintă “matricea stilistică” a românităţii: mitul etnogenezei (“Traian şi Dochia”), mitul existenţei pastorale (“Mioriţa”), mitul jertfei pentru creaţie (“Monastirea Argesului”), mitul erotic (“Zburătorul”), la care se adaugă “Mitul Marii Călătorii”, despre taina ultimă a existenţei omeneşti.

Mitul etnogenezei – “Traian şi Dochia”

George Călinescu, în “Istoria literaturii române, de la origini şi până în prezent” este cel care a subliniat importanţa, ca mit al etnogenezei, a legendei “Traian şi Dochia”. Este vorba de varianta consemnată, în scrierile sale, de către mitologul Romulus Vulcănescu, în care Dochia, fiica regelui Decebal, înaintează spre Sarmisegetuza, în fruntea unei oştiri, pentru a veni în ajutorul tatălui său, asediat în cetate de către romani. Urmărită de soldaţii romani, a cerut ajutorul zeului Zamolxe, care a prefăcut-o într-o bătrână ciobăniţă. Întrebată de către împăratul Traian dacă a văzut-o pe prinţesă, i-a arătat un drum spre miazăzi, iar Baba Dochia ar fi rămas, de atunci, stăpână peste acele ţinuturi.

În varianta consemnată de Dimitrie Cantemir, în “Descrierea Moldovei”, se spune că, urmărită de Împăratul Traian, Dochia, fiica lui Decebal, a fugit în munţi, până a ajuns pe crestele cele mai înalte, de unde nu ar mai fi putut înainta. Atunci, zeul Zamolxe a prefăcut-o, împreună cu oile sale, într-o stană de piatră. Din această variantă a legendei “Traian şi Dochia” derivă şi tradiţia “babelor”, la începutul primăverii. Dochia ar fi urcat pe munte îmbrăcată cu noua cojoace, pe care le dezbraca pe rând, în greul urcuş către vârful muntelui, iar acolo, pe culmi, frigul a transformat-o în stană de piatră, spun alte variante ale legendei.

Petru Cretia, un excepţional om de cultură român, sublinia, în stilul caracteristic, subtil filosofic, că “Dochia reprezintă faţa antitetică a lui Decebal: chipul Dochiei, întors către Roma ca spre un principiu de depăsire a violenţei nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate si ordine superioară, si durerea vieţii pe care n-o poate depăsi”.

Mitul existenţei pastorale – “Mioriţa”

Balada pastorală “Mioriţa”, care cunoaşte peste 1500 de variante, pe întreg spaţiul românesc, la care se adaugă alte creaţii populare pe aceeaşi temă, exprimă o altă ipostază a spiritualităţii româneşti, constituindu-se, prin valoarea sa, în mitul existenţei pastorale.

Dincolo de interpretările cele mai diverse ale acestei foarte cunoscute balade, legate de atitudinea paradoxală a ciobanului în faţa morţii, de înţelegerea vieţii sub semnul fatalităţii, probabil că cea mai apropiată de spiritul acestei creaţii folclorice este interpretarea pe care o dă Lucian Blaga, în eseul “Spaţiul mioritic”. Pentru Blaga, versurile de la începutul baladei – “Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai” – sunt expresia cea mai profundă a unui “spatiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, înzestrat cu specificele accente ale unui anumit sentiment al destinului”. Într-un astfel de spaţiu, emblematic pentru spiritualitatea românească, destinul nu este simţit nici ca o boltă apăsătoare, până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri, care aşa de uşor duce la tragicul hybris (vina tragică)”.

Spaţiul mioritic este şi va rămâne în eternitate alcătuit din deal şi vale, care exprimă, în plan metaforic şi simbolic, “melancolia nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi” (Lucian Blaga).

Mitul jertfei pentru creaţie/Mitul estetic – “Monastirea Argeşului”

Din substanţa a ceea ce numim spiritualitatea românească nu putea lipsi mitul estetic. Esenţa mesajului acestei balade legendare, “Monastirea Argesului”, legată pentru totdeauna de ctitoria de la Curtea de Argeş, a domnitorului Neagoe Basarab, este că nimic nu poate să reziste în timp, dacă nu se “însufleţeşte” printr-un sacrificiu.

În toate cele peste 200 de variante ale legendei, povestea este aceeaşi: Negru-Vodă, însoţit de “Nouă meşteri mari/ Calfe şi zidari”, caută loc pentru a ridica “Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă”, “Pe Argeş în gios/Pe un mal frumos”. Munca zidarilor este zadarnică, până când, în vis, Meşterului Manole i se dezvăluie necesitatea sacrificiului. În pofida rugăciunilor fiebinti ale meşterului, Ana, soţia sa, este cea care soseşte prima, să aducă bucate “la soţ/ ori la frate”. Zidirea Anei, ca într-un joc tragic, este momentul cel mai emoţionant al legendei: “Iar Manea ofta/şi se apuca/Zidul de zidit/ Visul de-mplinit”.

Variante ale acestui mit există în toată zona balcanică, dar şi în tradiţiile celtice, ceea ce înseamnă că rădăcina acestor legende se află, probabil, într-un fond cultural comun, indoeuropean. Din punctul de vedere al lui Mircea Eliade, mitul sacrificiului este o moştenire culturală geto-tracă.

Pentru noi, românii, legenda Meşterului Manole rămâne cea mai valoroasă, prin frumuseţea versurilor, prin emoţia pe care o transmite, dar şi pentru că ideea de sacrificiu se leagă nu numai de durabilitatea construcţiei, ci şi de valoarea ei estetică. Mai mult, zborul sacrificial al meşterilor, în frunte cu Manole, în finalul legendei, este prezent numai în variantele româneşti, ca şi seninătatea cu care Ana acceptă sacrificiul – unul dintre cele mai puternice arhetipuri care definesc spiritualitatea românească.

Mitul iubirii – “Zburătorul”

Deşi există în folclorul românesc nenumărate creaţii dedicate acestui sentiment definitoriu pentru fiinţa umană – iubirea – tot George Călinescu este cel care face din chipul “Zburătorului” o imagine emblematică pentru momentul în care se înfiripă acest sentiment, când “intreaga atenţie se orientează spre fiinţa umană în relaţie cu propria devenire, cu natura, cosmosul şi ceea ce se află dincolo de puterea obişnuită de a înţelege.” La notorietatea acestui mit a contribuit substanţial şi varianta cultă a scriitorului paşoptist Ion Heliade Rădulescu – balada cultă cu acelaşi titlu – “Zburătorul”.

În viziunea folclorică, Zburătorul este o fiinţă fantastică, cel care provoacă primii fiori ai iubirii, la vârsta adolescenţei, şi care se arată sub chipuri diverse – zmeu, şarpe înaripat, flacără, tânăr frumos. Este, spune George Călinescu, “un demon, de o frumuseţe răpitoare, care, tulbură minţile şi simţurile fetelor tinere, făcându-le să tânjească după iubire”, iar Romulus Vulcănescu îl descrie ca pe “o semidivinitate erotică, un demon arhaic de tip malefic”. De obicei, se arată în visul fetelor, care se îndrăgostesc de el, după care Zburătorul dispare în lume, fără a se mai întoarce vreodată. Leacul pentru dragostea de Zburător trebuie căutat, spun tradiţiile româneşti, în descântece, rugăciuni şi fumigaţii cu ierburi de leac.

Indiferent de chipul pe care îl ia Zburătorul, şi dincolo de accentele uneori ironice faţă de un astfel de personaj, mitul transmite un mesaj despre dorul faţă de bărbatul iubit, despre intensitatea cu care poate fi trăit un astfel de sentiment.

Mitul Marii Călătorii

Chiar dacă George Călinescu nu menţionează în rândul miturilor fundamentale româneşti Mitul Marii Călătorii, despre taina ultimă a existenţei noastre – trecerea în eternitate, trecerea din lumea “cu dor”, în cea “fără dor” – acesta nu poate să lipsească atunci când ne gândim la miturile care fundamentează spiritualitatea românească. Nu există în folclor un text anume cu acest titlu – Marea Călătorie – dar mitul se constituie din ceea ce transmit cântecele ritualice de înmormântare, bocetele şi, în general, tradiţiile româneşti legate de un astfel de moment.

Mitologul Romulus Vulcănescu apreciază că Marea Călătorie sau Marea Trecere este definită, de exemplu, concis, în câteva versuri dintr-un bocet românesc: “Te-ai dus, omule, dus,/pe drumul nesupus,/un drum fără suflare/ce-ntoarceri n-are/ Te-ai dus, omule, dus,/cu capul spre apus,/pe-un drum blestemat/în pustiu fără hat (…)”.

Sunt prezente, în creaţiile populare româneşti, legate de un astfel de moment, o serie de simboluri, frecvente fiind animalele psihopompe (care conduc sufletul celui decedat) – pasărea sufletului, calul alb – şi bradul adus din munte, pentru a exprima stingerea unui destin.

Una dintre cele mai cunoscute trimiteri la Mitul Marii Călătorii îi aparţine tot poetului Lucian Blaga, cel care pune ca motto al volumului de poezii “În Marea Trecere”, următoarea invocaţie: “Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – şi totuşi, Te rog: Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea” – o expresie condensată a felului în care fiinţa în general, cea românească în special, se raportează la a fi. A fi “întru ceva”.