Strategia şocului în lumea contemporană – un punct de vedere care nu ar trebui ignorat

Strategia şocului (cu titlul original – “The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism) este titlul unui eseu anti-globalizare, publicat în 2007, de către Naomi Klein, jurnalistă canadiană, economist, sociolog şi realizator de filme documentare. Deşi a trecut mai bine de un deceniu şi jumătate de la publicarea eseului, temele abordate – toate în relaţie cu aglomerarea de crize şi “şocuri psihologice” la nivelul societăţii contemporane – par mai actuale ca oricând.

Ceea ce poate constata, astăzi, oricine, este că trăim într-o realitate în care, într-o dinamică aiuritoare, fără precedent, o criză se adaugă altei crize. Suntem deja în al treilea an de când pandemia de Covid-19 a bulversat lumea şi pare că nu se mai termină, cu noi şi noi valuri la orizont, în pofida progresului din ştiinţele medicale, specialiştii de astăzi dovedindu-se mai neputincioşi decât cei de la începutul secolului trecut, din timpul gripei spaniole, “mama tuturor pandemiilor”, cum a fost numită, dar care a durat din septembrie 1918, până în iunie 1919, virusul care a provocat-o dispărând pentru totdeauna.

Înfruntând pandemia, omenirea s-a trezit apoi cu războiul declanşat de Federaţia Rusă în Ucraina, care a provocat o undă de şoc în toată lumea, prin suferinţa oamenilor prinşi în mijlocul unui conflict militar de neimaginat în epoca actuală, prin disperarea milioanelor de refugiaţi, prin efectele economice implicite.

În îndepărtatul Orient, conflictul dintre China şi Taiwan se acutizează, armata chineză face demonstraţii militare de forţă, iar marile puteri ale lumii pun la cale strategii care să le conserve sau să le extindă autoritatea. Şi în tot acest timp, economiile lumii se prăbuşesc, inflaţia a atins deja cote fără precedent, criza climatică s-a adăugat ca temă recurentă, penuria de apă potabilă, de energie, criza combustibililor se extind.

Strategia şocului – un punct de vedere care nu ar trebui ignorat

Când Naomi Klein a publicat eseul “Strategia şocului” (in 2007), evenimentele menţionate anterior încă nu se declanşaseră, dar ideea de la care porneşte autoarea este că “Marile puteri” vor profita întotdeauna de momentele de tragedie sau de catastrofă (de orice natură) pentru a impune politici care le avantajează, pentru a implementa și a consolida o serie de măsuri favorabile intereselor lor, iar incapacitatea oamenilor obişnuiţi de a reacţiona în astfel de momente favorizează o asemenea “strategie”.

Strategia de şoc, spune autoarea, are ca obiectiv demontarea aşa-numitului “stat al bunăstării” şi de a promova principiile “ultraliberalismului”, ale cărui fundamente au fost gândite de reprezentanţii Şcolii din Chicago, în special de Milton Friedman, economist evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, în 1976, consilier al președintelui american republican Ronald Reagan și al premierului britanic conservator, Margaret Thatcher. În viziunea lui Milton Friedman, rolul statului în coordonarea economiei trebuie diminuat, în favoarea economiei de piaţă, a privatizării energiei etc.

Naomi Klein, în “Strategia şocului”, consideră ca reprezentanţii neoliberalismului de astăzi au constatat că perioadele dominate de mari crize sunt o oportunitate pentru a implementa “maximal” concepţia lui Milton Friedman şi a reprezentanţilor Şcolii de la Chicago, metoda folosită pentru a profita de noile contexte socio-politice fiind similară cu cea a electroşocurilor în psihiatrie şi că “cei care au de câştigat nu vor apărea niciodată pe câmpul de bătălie”.

Strategia şocului – câteva exemple

Aşadar, susţinea Naomi Klein, în 2007, evenimentele din diverse părţi ale lumii arată că o societate care trece prin “şocuri” cere măsuri din partea statului, iar pentru stat aceasta este o oportunitate pentru a impune soluţii care să favorizeze marele capital. O asemenea situaţie a existat, de exemplu, în timpul loviturii de stat a lui Augusto Pinochet, din Chile, din 1973, când, cu ajutorul unei junte militare, l-a înlăturat pe preşedintele ales democratic, Salvador Allende.

Se pare că Milton Friedman însuşi a fost consilier al dictatorului, iar îndată după venirea la putere, Pinochet a desfiinţat o serie de instituții și măsuri de sprijin social pentru sectoarele cele mai defavorizate, prinzând rădăcini o formă de capitalism sălbatic. Populaţia, la acel moment, a fost atât de şocată şi “restricţionată”, încât a acceptat măsurile care-i erau defavorabile, multe fiind valabile şi astăzi. Protestele din Chile, din 2019, au vizat tocmai desființarea unui regim instituit cu aproape jumătate de secol în urmă.

Un şoc colectiv s-a produs şi în Irak, în timpul invaziei din 2003 – operaţiune care s-a numit chiar aşa, “Shock and Awe” (“Şoc şi teamă”) – o strategie de ocupare rapidă, scopul fiind de a paraliza voinţa adversarului de a se apăra, de a-i controla voința, percepțiile și înțelegerea și de a-l face neputincios.

Mai sunt prezentate, în eseu, şi alte exemple de “şocuri”, cu cauze diverse, urmate de schimbări dramatice la nivelul societăţii – liberalizările care au urmat căderii blocului estic, în Polonia, Rusia şi în alte ţări răsăritene, la începutul anilor 1990, criza economică asiatică, din 1997, atacurile teroriste din 2001, din SUA (urmate de schimbări esenţiale la nivelul Departamentului de Securitate Internă), uraganul Katrina (care a făcut peste 1800 de victime), tsunamiul din 2004, din Oceanul Indian etc.

Strategia şocului – afaceri clădite pe suferinţa celor mulţi

În toate situaţiile menţionate anterior şi în multe altele, spune Naomi Klein, faptele au arătat că, într-adevăr, drama unora a devenit o oportunitate pentru alții, după acelaşi şablon – o situaţie dramatică şi de nelinişte în rândul populaţiei, urmată de măsuri politice în favoarea marelui capital, în contextul în care societatea nu manifestă o mare capacitate de a reacționa la circumstanțele particulare în care este pusă.

Peste tot unde au fost “şocuri” (lovituri de stat, eliminarea opoziţiei, impunerea stărilor de urgenţă etc.), autorităţile au “garantat” renaştere economică, prosperitate individuală s.a.m.d., ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Puțini câștigători și un număr mare de învinși…

În timpul pandemiei de coronavirus, Naomi Klein a acordat un interviu în care a reiterat valabilitatea strategiei de şoc, în sensul că mulți vor încerca să profite de această criză sanitară pentru a promova politici care cresc inegalitățile, îmbogățesc elitele și slăbesc pe toată lumea. Multe decizii, remarcă jurnalista, au fost luate pentru a proteja libertatea pieței, înainte de protejarea vieţii şi mare parte dintre guverne au încercat să transfere costul crizei asupra celor mai vulnerabili, care sunt și cei mai afectați de pandemie.

În mai puţin de doi ani, alte crize s-au adăugat – anunţul altor pandemii, războiul cu toate consecinţele sale, criza economică inerentă, criza geo-politică, finaciară, climatică, lipsa de apă, spectrul foametei etc. – iar lumea pare că este în derivă. Între astfel de “şocuri”, constata jurnalista canadiană, ceea ce se va întâmpla depinde de capacitatea oamenilor de a găsi forme de ajutor și responsabilitate. În caz contrar, vor fi puțini câștigători și un număr mare de învinși.

Strategia şocului, aşa cum a fost prezentată de Naomi Klein, în eseul său, a provocat reacţii controversate, în unele cazuri dictate de convingerile politice ale celor care le-au formulat. Unii îi reproşează faptul că nu a înţeles corect teoria lui Milton Friedman, alţii, precum savantul englez John N. Gray, filosof şi eseist, consideră că: “Există foarte puține cărți care ne ajută cu adevărat să înțelegem prezentul. Strategia șocului este una dintre acestea”.

Aceleaşi “şocuri”, alte interpretări

Cum va arăta lumea în viitorul apropiat? Care este sensul timpului pe care îl trăim? Se spune frecvent că nimic nu va mai fi la fel ca înainte de pandemie, războaie, crize, dar dincolo de astfel de afirmaţii, nicio certitudine.

Dacă “Strategia şocului” anticipează schimbări care vor duce la dezechilibre majore la scară mondială, paleo-antropologul spaniol Juan Luis Arsuaga, atent la realitatea pe care o traversează omenirea şi cu experienţa sa de antropolog, declara recent, într-un interviu, că atunci când există crize concatenate (în lanţ), există posibilitatea ca o întreagă civilizaţie să se încheie. Aşa s-a întâmplat, spune Arsuaga, cu toate marile imperii, care au cunoscut o serie de crize succesive, care nu le-au dat timp să-şi revină. Prin urmare, factorul cheie nu este o criză ca atare, ci adăugarea unei noi crize.

În prezent, consideră antropologul, criza de sănătate va fi depăşită la un moment dat, iar faptul că s-a prelungit atât de mult timp este nu din cauza oamenilor de ştiinţă, ci a politicienilor. Dacă acestei crize i se adaugă însă una economică, una socială, una militară, una climatică – toate acestea, împreună, ar putea pune capăt civilizaţiei aşa cum o cunoaştem astăzi.

În opinia lui Juan Luis Arsuaga, ceea ce se va întâmpla depinde de deciziile celor care deţin puterea şi de deciziile individuale, ale oamenilor obisnuiti, fără a se pierde din vedere că, atunci când oamenii se tem, este mult mai probabil ca acestia să renunţe relativ usor la libertatea şi drepturile lor.

Colapsologia – despre cum “se poate prăbuşi totul”

În 2015, când lumea era încă “aşezată” în tiparele ei, cel puţin aparent, Pablo Servigne, doctor în biologie, ecologist, cercetător, şi Raphael Stevens, specialist în socio-ecologie, au publicat volumul “Cum se poate prăbuşi totul – scurt manual de colapsologie pentru uzul generaţiei actuale”. Cei doi, de altfel, au şi lansat cuvântul “colapsologie”, făcând referire la posibila prăbuşire a civilizaţiei industriale actuale.

Colapsologii şi mulţi alţi oameni de ştiinţă cred că societatea industrială, aşa cum arată astăzi, se apropie de sfârşit, este o tendinţă “inevitabilă”, semnele fiind tocmai crizele cumulate – criza sanitară, criza energetică, economică, de mediu, geopolitică etc. – şi, simultan cu acestea, se poate observa cum altruismul, cooperarea, ajutorul reciproc au fost înlocuite brutal cu supremaţia concurenţei, competiţiei, a legii celui mai puternic.

În urmă cu şapte ani, Pablo Servigne spunea că nu se poate şti cu certitudine ce va declanşa prăbuşirea rapidă a lumii noastre, dar că, atunci când va începe acest proces, efectul va fi de domino, iar oamenii trebuie să se pregătească pentru raţionalizarea benzinei, a apei potabile, a alimentelor, pentru secete severe, pentru situaţia în care “nevoile de bază, de hrană, apă, locuinţă, energie etc. nu vor mai fi asigurate (la un cost rezonabil) pentru cei mai mulţi cetăţeni”. Se pare că toate acestea au venit chiar mai repede decât s-a preconizat, deşi, la vremea respectivă, mulţi nu le-au luat în serios.

Cele cinci stadii ale colapsului

Dmitry Orlov, inginer, scriitor ruso-american (stabilit în SUA de peste 40 de ani), autor al unei cărţi intitulate “Cele cinci stadii ale colapsului”, crede şi el că lumea actuală nu mai are şanse de a se redresa şi că, în timp foarte scurt, se vor putea vedea “etapele” colapsului – prăbuşirea economică (lipsa bunurilor esenţiale), financiară (instituţiile financiare vor deveni insolvabile), politică (serviciile administraţiei vor fi dominate de corupţie), socială (dispariţia instituţiilor sociale locale), culturală (pierderea empatiei şi a umanităţii), ecologică.

Toate acestea, consideră Dmitry Orlov, se vor petrece în următorii 5 – 10 ani, în momente diferite, pentru colectivităţi/ oameni diferiţi, iar imaginea de ansamblu a dezastrului va fi percepută de populaţie când nu va mai exista şansă de salvare. Se poate întâmpla ca, la nivel individual, explicaţiile să fie diferite, ignorându-se adevăratele cauze.

În categoria “cauzelor adevărate” ale colapsului (nu în sens religios, de “Apocalipsă”, ci de convergenţă a crizelor), în opinia lui Dmitry Orlov, un loc important îl ocupă regresul moral, alterarea conştiinţei individuale şi colective, ceea ce explică de ce 15% din populaţia globului (aşa-numita “elită economică”) a confiscat 27% din creşterea economică la nivel global, beneficiind dublu faţă de 50% dintre cei mai săraci oameni, iar până în 2030, peste un miliard de persoane se vor afla în sărăcie extremă, după cum arată un raport din 2018.

Peter Turchin şi cliodinamica

Peter Turchin, un om de ştiinţă american, biolog, antropolog, profesor la Universitatea Connecticut, SUA, specialist în “cliodinamică”- adică analiza matematică a modelelor istorice și a dinamicii societăţilor moderne – încă din 2010 făcea referire la faptul că, în jurul anului 2020, mai multe evenimente vor exploda brusc într-o criză economică, o recesiune şi un boom social.

Din perspectiva modelelor matematice utilizate de Peter Turchin, la nivelul unei societăţi crizele izbucnesc când tensiunile nu sunt abordate corespunzător, când se neagă existenţa acestora, în pofida evidenţelor, când încrederea în instituţiile statului este foarte scăzută şi când “soluţiile” decidenţilor nu sunt adecvate.

Dincolo de “strategii”, “scenarii”, modele matematice, ale căror concluzii se confirmă astăzi (mai repede decât au crezut chiar cei care au făcut astfel de previziuni), dincolo de doza de “neprevăzut” pe care o conţine orice viitor, rămâne la latitudinea fiecăruia felul în care conştientizează realitatea în care trăim, să înţeleagă cine şi cum decide ce fel de viaţă “trebuie” să avem şi să acţioneze în consecinţă, cât nu va fi prea târziu.