Tanda şi Manda, tandea-mandea – sensul şi originea expresiilor

Tanda şi Manda (sau “Cum e Tanda e şi Manda”) şi tandea-mandea sunt două expresii populare, asemănătoare grafic şi fonetic, dar cu sensuri oarecum diferite. Ambele însă au o nuanță ironică sau glumeață, în funcţie de context, trădând inventivitatea şi predispoziţia ludică a vorbitorilor, bazându-se pe formule rimate.

„Tanda şi Manda”/ “Cum e Tanda e şi Manda” face referire, în sens peiorativ, la două persoane foarte asemănătoare, greu de deosebit una de alta, la fel de nepricepute sau de vinovate sau două lucruri care merg mână-n mână, sunt la fel ori sunt inseparabile – “Ăștia doi sunt Tanda și Manda, nu știi care-i care!”, “Par a fi Tanda și Manda, unul fără voință, celălalt fără minte”.

Originea expresiei “Tanda şi Manda”

În privinţa originii acestei expresii, cea mai acceptată explicație este că Tanda și Manda sunt nume populare, inventate, folosite ca pereche rimată (după modelul, frecvent în folclor – Păcală şi Tândala, “ce mai calea-valea”, “talmeş-balmeş”, “harcea-parcea” etc.).

În dicţionarele mai vechi, de exemplu, “Dicţionarul universal al limbei române”, al lui Lazăr Șăineanu, din 1929, se consemnează: “tanda-manda adverb, tot una: “vorba ceea nu-i tanda și i… manda”. În “Dicţionarul limbii româneşti”, al lui Scriban, din 1939, se precizează: “Personagiĭ imaginare în vorbă familiară, precum: cum e Tanda, așa și Manda (cum e unu [de prost, de vinovat], așa e și cel-lalt), Tanda la Manda și Manda la Tanda (se zice când doĭ îșĭ fac vizită prea des). Asta e Tandea-Mandea, e acelașĭ lucru, e tot aceĭa, tot una”.

Mai înainte, în secolul al XIX-lea, boierul Iordache Golescu, om de stat şi cărturar, într-o remarcabilă antologie, care cuprinde 16 350 de ziceri populare, adunate sub titlul “Pilde, povățuri și cuvinte adevărate și povești”, scrie despre expresia “Tanda şi Manda”: “Râde Tanda dă Manda (adică cel scârbos dă cel scârnav, cel mucos dă cel urduros, cel trențeros dă cel dăspuiat”.

În dicţionarele actuale, pentru expresia (scrisă cu minuscule şi cu cratimă) “tanda-manda” se păstrează două explicaţii – cu valoare substantivală – “învălmăşeală” (dar care nu mai este folosit astăzi) şi cu valoare adverbială – “identic”.

“Tanda şi Manda” versus “tandea-mandea”

Deşi sună asemănător, iar unele dictionare le consemnează ca variante, cele două expresii – Tanda şi Manda şi tandea-mandea – au înţelesuri diferite. Tandea-mandea înseamnă: fără grabă, încet, leneş, fără chef, fără energie, uneori, fără prea multă seriozitate. De exemplu: “Hai, măi, nu mai lucra tandea-mandea!”.

Referitor la originea, structura şi valoarea gramaticală a acestei expresii, aici este vorba, susţin unii lingvişti, de o onomatopee / expresie ritmică populară (care imită ritmul lent, legănat, adică exact starea pe care o descrie, la fel ca “târâș-grăpiș”, “șontâc-șontâc” etc.

Expresia tandea-mandea (care nu este construită din nume propriu-zise, ca Tanda şi Manda, ci doar pe baza repetiției și aliterației (repetarea intenționată a unor consoane sau silabe) nu are o etimologie clară. Ar putea să fie o structură echivalentă (cum susţine Lazăr Șăineanu) cu cea din limba sârbă – “tandara-mandara”/ “claie peste grămadă” – sau este, pur şi simplu, o creație internă a limbii române, din registrul popular.

Sau, potrivit unei alte explicaţii, “mandea” ar putea proveni din limba romani (limba ţiganilor), însemnând “eu”, iar “tandea”, o adaptare a lui “tude/ tudea”, din aceeaşi limbă, pentru “tu”, după modelul pronumelui de persoana întâi (eu – mandea). Probabil că pe această similitudine au mizat şi cei care au iniţiat si numit, de pildă, în 2024, proiectul de protejare a patrimoniului cultural al comunităţii rome – “Mișto tanda, mișto manda – e frumos la tine, e frumos la mine”.

În literatură şi în limbajul curent

În timp, expresiile “Tanda şi Manda” şi “tandea-mandea” au fost preluate şi în literatură, mai ales în cea umoristică, pentru personaje asemănătoare până la confuzie, pentru a exprima mediocritate dublată, lipsă de individualitate, persoane care se confirmă reciproc în prostie, comoditate sau conformism. Caragiale, de exemplu, chiar dacă nu este vorba exact de aceste nume proprii, foloseşte des construcţii similare – “Lache şi Mache” sau “Mache, Lache și Tache” (“Amicii”).

Ion Creanga utilizează expresia, alături de altele, pentru a conferi expresivitate şi oralitate stilului şi autenticitate universului rural din operele sale – “Vorba ceea: Nu-i Tanda și-i Manda; nu-i teiu-beleiu, ci-i beleiu-teiu… de curmeiu”.

În limbajul popular şi colocvial, astăzi, expresiile “Tanda şi Manda” (sau în alte variante – “Tanda pe Manda”, “S-a-ntâlnit Tanda cu Manda”, “de la Tanda pân’ la Manda”, cu sensul “a umbla în zadar”, “Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda”) – şi “tandea-mandea” sunt încă vii, pentru că sunt pitoreşti, spun multe în puţine cuvinte, sunt imediat recognoscibile cultural, chiar dacă diferenţa între cele două nu este întotdeauna foarte clară – Tanda și Manda – două persoane/ lucruri asemănătoare (cu sens ironic), tandea-mandea – mod lent, delăsător de a face ceva. Le-am putea reţine însă pe amândouă, făcând diferenţa, printr-un exemplu simplu: “Munceau tandea-mandea, ca Tanda și Manda”.