Ironia și inteligența sunt „surori de sânge”, spune Jean Paul Richter, estetician și istoric al artelor german. Thomas Mann, excepționalul prozator, autor al unor capodopere precum „Muntele vrăjit”, „Casa Buddenbrooks”, „Lotte la Weimar” etc., afirma că un intelectual are două alegeri la dispoziție – radicalismul sau ironia. Fără ironie, considera Anatole France, „lumea ar fi ca o pădure fără păsări”. Pentru dramaturgul spaniol Jacinto Benavente, ironia este „o tristețe care nu poate să plângă și atunci râde” etc.

Înțelegerea corectă a ironiei implică nu doar recunoașterea formelor sale variate, ci și aplicarea corectă în context. Un aspect esențial este distincția între utilizările standard și cele neconvenționale, care pot genera confuzii. Aici, vei descoperi cum:

  • Să diferențiezi între ironie folosită în sens clasic și glumele subtile.
  • Să recunoști contextele în care ironia își pierde efectul sau poate fi interpretată greșit.
  • Utilizarea corectă a cratimei în expresii irinice, aspect vital în transmiterea mesajului dorit.

Aprofundează subiectul verificând și articolul despre cum este corect: deseară sau diseară, unde găsești exemple concrete și explicații detaliate care îți vor îmbunătăți înțelegerea limbii române.

S-au scris studii despre ironie, ca atitudine, ca dimensiune a personalității sau categorie estetică. Artiști și oameni de știință definesc ironia ca pe o manifestare subtilă a spiritului. În literatură, spune Remy Gourmont, el însuși scriitor și critic literar, nimic nu ar rezista ca valoare peste timp fără ironie, totul ar fi fad și plat, fie că e vorba de o ironie spontană, emoțională, fie de una conștientă, reflex al spiritului lucid, complex, dar și jovial.

Ironia, un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti
Ironia, un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti

În DEX, cuvântul ironie este explicat astfel: „Vorbă, frază, expresie, afirmaţie care conține o batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificaţii opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. Din fr. ironie, lat. ironia”.

Așadar, DEX-ul oferă o explicație în care se pune accent pe faptul că ironia ar fi sinonimă cu batjocura, cu zeflemeaua – acest din urmă cuvânt, un turcism care, se pare, și-a consolidat, în timp, locul în limba română, pentru a exprima o mentalitate, o atitudine balcanică, pe care, de exemplu, Camil Petrescu o sugerează într-o poezie cu titlul „Zeflemeaua”, de prin anii 1950: „Când va veni sfârşitul lumii / Românii nu vor fi atenți / Isus a spus: „Talita kumi“ / Dar nu pentru inconștienți (…) N-avem conștiința tragediei / Și totul luăm „à la légere“ / Noi, campionii bășcăliei / Am compromis orice mister. / Avem o scuză de fațadă: / „Lasă, că merge și așa!” / Trădăm la primul colț de stradă / Și-apoi încălecăm pe-o șa. / Senzația e de plutire / De infinit parașutism / Noi am făcut mișto subțire / Și de marxism, și de fascism. / Ce Decebal și Burebista? / Ce patriotul cărturar? / Trăiască Mița Biciclista / Și berea rece la pahar! / Mitică veșnic să trăiască / Și noi pe lângă el, noroc! / Filozofia chelnărească / E tot pe loc, pe loc, pe loc! / Întreaga drojdie se scurse / Din mahalale de Fanar / Și-n loc să fim un roib de curse / Noi am ajuns din cal – măgar. / Pe primul loc e-njurătura / Ea pentru toate e un leac / Simți cum îți umple toată gura / O moștenim din veac în veac. / Noi „facem“ și „băgăm“ de-a valma / Noi suduim neîncetat / Iar la acest popor, sudalma / E o religie de stat. / La treburile serioase / Noi nu ne concentrăm destul / Avem o somnolență-n oase / Și-o zeflemea de prost fudul. / Ceac-pac! Dar la reluări de faze / Parcă ne mai trezim puțin / N-avem profil de kamikaze / Tiparul nostru-i byzantin. / (…) Aceasta, poate, ne e soarta / S-o tragem și pe asta-n piepți / N-aveți decât să-nchideți poarta / Dacă tot face ea pe moarta… / Hai, că românii e deștepți!”.

Citește și:  Cum este corect – barcagii, camionagii, geamgii sau barcagiii, camionagiii, geamgiii?
Ironia, un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti
Ironia, un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti

Dacă vom căuta explicații pentru sensul aceluiași cuvânt – ironia – în Dicționarul francez Larousse sau în Dicționarul limbii engleze Oxford Dictionary, vom găsi următoarele precizări: cuvântul ironia provine din grecescul „eironeía” și înseamnă simularea acordului cu un anumit punct de vedere, pentru a transmite contrariul, context în care cuvintele dobândesc anumite conotații. În mod similar se poate defini și autoironia, ca simulare a acordului cu sine.

Ironia este un mijloc retoric, adică o formă expresivă a limbii, care conferă ideii prinsă în cuvânt mai multă forță, mai mare capacitate de persuasiune, fie că este vorba de comunicarea cotidiană, fie de limbajul literaturii, al filosofiei etc. În antichitate, de pildă, Socrate, în dialogurile sale filosofice, apela adesea la ironie, simulând ignoranța, punând întrebări aparent naive, pentru a evidenția neștiința altora. Ironia socratică este, prin urmare, o metodă de a înainta pe calea cunoașterii, prin sublinierea inadecvării falselor cunoștințe.

Ironia, un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti
Ironia, un cuvânt explicat inadecvat în dicţionarele româneşti

Prin ironie se pot ridiculiza, în mod subtil (nu batjocoritor), defecte, slăbiciuni omenești, sau se poate face diferența între valoare și non-valoare. În funcție de scop, de dozarea cu umor sau cu indignare a ironiei, aceasta poate fi spirituală, expresie a scepticismului, sau, dimpotrivă, satirică, jovială etc.

Se folosește, de asemenea, uneori, expresia „Ironia sorții/Ironia destinului”, care are sensul că cineva poate trece prin experiențe mai puțin fericite, în contrast cu încrederea exagerată în reușita sau în răsplata la care se așteaptă.

Pentru ca ironia să funcționeze, este nevoie ca interlocutorul să înțeleagă faptul că se apelează la ironie, altfel va lua cuvintele literal și, în acest caz, mesajul va părea absurd. Dacă afară plouă mohorât și e frig, de exemplu, și cineva va spune: „Ce vreme magnifică!”, funcția ironică a afirmației trebuie sesizată, altfel nu ar avea sens pentru interlocutor.

Este necesar, prin urmare, ca nu numai cel care apelează la ironie să fie inteligent și capabil de subtilități de gândire și limbaj, ci și cel căruia i se adresează. Ironia îndeamnă la a fi permanent conectat cu interlocutorul, pentru a sesiza ambiguitățile unui mesaj, pentru a putea reflecta și reacționa rapid și adecvat.

Ironia si sensurile acesteia
Ironia si sensurile acesteia

Ironia este și un mod de a identifica și a sancționa moravuri, comportamente inadecvate, orice atitudini umane nepotrivite. Ar fi de ajuns să ne gândim la marele nostru I.L.Caragiale și să înțelegem sensul ironiei implicite, precum și al celebrei maxime latinești „Ridendo castigat mores” (Prin râs se îndreaptă moravurile).

La ironie, și nu la batjocură, apela și Titu Maiorescu, la celebrele ședințe de cenaclu de la „Junimea”, când trebuia să evalueze creațiile literare ale unor tineri nu tocmai talentați, dar care aspirau la glorie. Ironice și nu batjocoritoare erau și discursurile publice ale junimiștilor, mai ales atunci când explicau publicului de ce trebuie să vegheze la frumusețea limbii române, pentru a nu se transforma în „Beția de cuvinte” din discursurile unor politicieni.

În epoca actuală, există o tendință, la noi și în alte culturi, de a se prefera, spun unii, „umorul sincer”, nu ironia, care este interpretată ca un fel de „pervertire a spiritului”, un fel de reacție răutăcioasă, sarcastică și deranjantă.

Ar trebui totuși să medităm la secolele de cultură care ne-au precedat, perioade în care ironia a fost semnul clar al inteligenței și al spiritelor cultivate, un fel de garanție a sănătății spiritului, și să nu o confundăm cu batjocura/zeflemeaua, care trădează o formă de manifestare mai rudimentară.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.