Taxe şi impozite absurde, de-a lungul timpului – expresia incompetenţei, a dorinţei de control sau a lăcomiei conducătorilor?

Taxe și impozite cel puțin bizare, dacă nu chiar absurde au fost inventate de guverne şi conducători, de-a lungul istoriei, atât de multe şi cu atâta consecvență, încât acest “jaf legalizat” (cum spunea un fost preşedinte al SUA, Calvin Coolidge) pare să fi intrat definitiv în rutina noastră existenţială. Acestea reflectă adesea excentricitățile conducătorilor, nevoia disperată de bani, nu de puține ori incompetența sau încercările autorităților de a controla diverse comportamente sociale. Iată câteva dintre cele mai ciudate și absurde taxe şi impozite impuse vreodată:

Taxe şi impozite absurde – taxa pe uleiurile de gătit

Una dintre cele mai vechi taxe, consemnată în documentele vremii, a fost aplicată în Egiptul antic – taxa pe uleiurile de gătit / taxa pe grăsimi. Scribii/ colectorii de taxe în numele faraonului mergeau din casă în casă şi evaluau cantitatea de grăsime folosită, asigurându-se că aceasta nu era reutilizată (fapt ilegal, deoarece era nevoie de cerere continuă şi de venituri fiscale pentru faraonul care deţinea monopol asupra vânzării grăsimii). Plata taxei se făcea sub formă de cereale, uleiuri şi animale.

Taxa pe urină, în Roma Antică

Una dintre cele mai absurde taxe a funcţionat în Roma antică, pe vremea împăratului Vespasian (69 -79 d.Hr.) – taxa pe urină. Vespasian a venit la putere după Nero (despre care se spune nu numai că avea un comportament excentric, dar chiar că ar fi dat foc Romei, în anul 64).

Pentru că visteria Imperiului era goală, Vespasian a aplicat tot felul de taxe, inclusiv taxa pe urină/ taxa asupra closetelor publice, pentru un venit suplimentar pentru stat. Latrinele publice colectau urină, folosită la curățarea hainelor (amoniacul din urină era valoros). Când Titus, fiul său, i-a reproşat aplicarea acestei taxe, spunând că poporul râde şi bârfeşte din această pricină, Vespasian i-ar fi dat să miroase o monedă, spunându-i în acelaşi timp – “Non olet!”, de aici provenind şi celebra expresie care a treversat secolele – “Banii nu au miros!” (“Pecunia non olet!”).

Taxe şi impozite absurde – taxa pe barbă, Rusia, secolul al XVII-lea

Petru cel Mare, ţarul Rusiei, este cel care a impus taxa pe barbă, în 1698, din dorința de a occidentaliza Rusia și de a combate obiceiurile considerate “învechite”. Cei care doreau să poarte barbă trebuiau să plătească o taxă și primeau un medalion din cupru pe care scria “Taxa a fost plătită”. Cei care nu plăteau puteau să fie bărbieriţi cu forța. Cuantumul taxei se stabilea în funcţie de rangul social – pentru țărani, jumătate de copeică, pentru fiecare vizită la oraş, iar pentru nobili, 100 de ruble pe an. Au fost scutiţi doar preoţii, pentru care purtarea bărbii intra în cutumele bisericii.

O taxă similară fusese introdusă şi mai devreme, în 1535, în Anglia, de către regele Henric al VIII-lea, iar fiica sa, Elisabeta I, care i-a urmat la tron, nu numai că nu a desfiinţat-o, ci i-a stabilit valoarea în funcţie de lungimea bărbii.

Taxa pe ferestre – Marea Britanie, 1696

Regele William al III-lea, al Marii Britanii, printre alte taxe, a impus şi “taxa pe ferestre”, în 1696, ca o metodă de impozitare în funcție de bunăstarea gospodăriei, fără a fi un impozit pe avere declarat. Cu cât aveai mai multe ferestre, cu atât plăteai mai mult. Această taxă a dus la “zidirea” ferestrelor, pentru a reduce costurile – unele clădiri din Anglia încă mai au urmele acestor modificări. La vremea aplicării acestei taxe, privarea de lumină şi de ventilaţie a dus la răspândirea unor boli, tuberculoza, în primul rând. Taxa a fost abolită abia în 1851, din pricina efectelor dezastruoase asupra sănătăţii.

Taxa pe pălării – Marea Britanie, 1784

Taxa pe pălării a fost introdusă în 1784, în timpul lui Pitt cel Tânăr, prim-ministru al Marii Britanii, şi a fost percepută până în 1811, ca o modalitate foarte uşoară de a strânge venituri pentru guvern. Era un impozit indirect asupra celor înstăriți (pălăriile erau considerate un semn de statut social şi se presupunea că cei bogaţi aveau un număr mare de pălării scumpe, iar taxa depindea de preţul pălăriei).

Pălăriile vândute de pălărieri trebuiau să fie timbrate. Cei prinși cu pălării netimbrate puteau fi amendați drastic, ceea ce a dus la o creștere a pieței negre a pălăriilor. Mai mult, falsificatorii de timbre fiscale pentru pălării riscau pedeapsa capitală.

În secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, şi alte taxe absurde au funcţionat în Marea Britanie – taxa pe zaruri, taxa pe cărămizi (un impozit pe proprietate, pentru a strânge fonduri pentru războaiele din colonii), taxa pe pudră de păr (fonduri folosite tot pentru finanţarea războaielor), taxa pe mănuşi, pe săpun (ceea ce făcea din curăţenie o activitate costisitoare), pe parfumuri, pe tapet (pentru oricine cumpăra tapet pictat, cu model, adică o soluţie mai ieftină decât lambriuri, tapiserie) etc.

Taxa pe sare – Franța, India (colonialism britanic)

În Franţa, “gabelle” (din it. “gabella”- “datorie”) – taxa pe sare – a fost una dintre cele mai nepopulare şi nedrepte taxe şi una dintre cauzele care au dus la Revoluţia Franceză, din 1789. A fost aplicată de la mijlocul secolului al XIV-lea, cu unele întreruperi, până în 1946.

Regele Filip al VI-lea este cel care a instituit, în 1341, primul impozit regal permanent pe sare, în Franţa, iniţial egal pentru toate provinciile. Sarea, fiind monopol de stat, guvernul obliga persoanele (cu vârsta peste 8 ani) să cumpere o anumită cantitate de sare la preţ fix. Ulterior, valoarea impozitului s-a diferenţiat, în funcţie de regiune, ceea ce a generat mari disparităţi intre provincii şi a dus la contrabandă.

Pe de altă parte, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mii de cetăţeni francezi (oameni simpli, săraci) au fost închişi şi condamnaţi la moarte din pricina taxei pe sare, în timp ce oficialii de rang înalt, nobilimea erau adesea scutiți de taxă sau plăteau mult mai puţin decât ceilalţi.

În India, taxa britanică pe sare (secolele al XIX-lea – al XX-lea), de asemenea extrem de nepopulară, a dus la “Marșul Sării” (desfăşurat pe 386 de kilometri, pe coasta Mării Arabiei), condus de Mahatma Gandhi, în 1930, un protest împotriva monopolului britanic asupra sării şi un punct esențial în lupta pentru independența Indiei.

Taxa pe viața de burlac – Imperiul Roman

“Papia et Poppaea”, denumită ulterior “Lex Iulia et Papia”, a fost o lege romană, implementată începând cu anul 9 d.Hr., pentru încurajarea căsătoriei și a natalității în rândul cetățenilor romani. Bărbații singuri, mai ales după o anumită vârstă, erau taxați suplimentar. Cei căsătoriți și cu copii primeau avantaje fiscale. De asemenea, bărbații cu vârsta între 25 și 60 de ani și femeile între 20 și 50 de ani nu puteau deveni moştenitori, dacă nu erau căsătoriţi.

Împăratul Constantin I a abolit, în secolul al IV-lea, legea care prevedea o astfel de taxă pe burlăcie, deoarece nu a avut efectele scontate în privinţa căsătoriei şi a natalităţii.

16 secole mai târziu, în România comunistă, “taxa pe celibat” (introdusă chiar mai devreme, în 1940, şi care funcţiona şi în alte ţări europene, pentru a asigura stabilitatea socială), oricât ar părea de anacronic acest fapt, era plătită de toate persoanele necăsătorite cu vârsta peste 25 de ani sau care erau căsătorite, dar nu aveau copii. La fel s-a întâmplat şi în fosta URSS, până în 1991.

Taxa pe umbră – Veneția (Italia), Evul Mediu târziu

În anii 1600, în Veneţia, pentru a reglementa utilizarea spaţiului public, dar, mai ales, pentru a strânge venituri pentru oraş, proprietarii de clădiri care aveau copertine, obloane sau extensii ce aruncau umbră pe drumul public trebuiau să plătească o taxă pentru “folosirea” indirectă a spațiului public. Au fost afectaţi, în primul rând, proprietarii de magazine, negustorii, dar şi locuitorii care apelau la astfel de structuri pentru confort, renunţându-se la o astfel de taxă abia după aproape un secol.

Taxe şi impozite absurde – taxa pe coşurile de fum

În secolul al XVII-lea, mai ales în Anglia şi Polonia, gospodăriile erau impozitate în funcţie de numărul coşurilor de fum. În aceste condiţii, oamenii au găsit diverse metode pentru a o evita sau pentru a plăti mai puţin – conectarea mai multor surse de încălzire la acelaşi coş sau renunţarea la coşuri, lăsând fumul să iasă prin ferestre, ceea ce a dus la răspândirea a numeroase boli respiratorii.

O astfel de taxă a funcţionat şi în Ţările Române, în secolul al XVII-lea, şi se numea “fumărit” sau “coşărit”. În cronicile vremii (de exemplu, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, al lui Ion Neculce şi mai târziu, în “Descrierea Moldovei”, de Dimitrie Cantemir) se spune că “fumăritul”, încasat de “fumărari”, servea “trebuinţelor ţării” sau că unii domnitori au mărit această taxă pentru a achita “birul” către Poarta Otomană. După 1893, ”fumăritul” a devenit taxa pentru lemnele uscate strânse de țărani din pădure.

Taxa pe pian, în Franţa

Taxa pe pian, în Franţa, ca parte a unui sistem fiscal mai complex, aplicată începând cu anul 1893, până la începutul secolului al XX-lea, viza familiile înstărite, singurele care-şi puteau permite să aibă în casă un astfel de instrument. Erau percepuţi 10 franci per pian, ceea ce a dus la colectarea a cinci milioane de franci (pentru 500 000 de piane) într-un an.

Taxa pe prostituate

Tot în Franţa, în timpul “Vechiului Regim” (sistemul socio-politic de dinainte de Revoluţia Franceză, din 1789), marcat de inechitate socială, crize, foamete, exploatarea nemiloasă a săracilor etc., unele oraşe au impus “taxa pe prostituate”, ceea ce relevă, pe de o parte, decizia autorităților de a profita de activități discutabile din punct de vedere moral şi, pe de alta, de a oficializa şi controla existența acestora.

Taxe ciudate din epoca modernă

Dacă, din perspectiva timpului, unele taxe şi impozite par (şi sunt) absurde, putem pune acest fapt pe seama unui anumit nivel de civilizaţie şi cultură. Există însă, şi în epoca modernă, taxe care pun sub semnul întrebării corectitudinea, nivelul de cultură şi bunele intenţii ale guvernanţilor de pretutindeni. Iată doar câteva exemple:

• Taxa pe vaci flatulente (Irlanda, Noua Zeelandă, UE) – a fost justificată de autorităţi prin combaterea emisiilor de gaze cu efect de seră, produse de metanul din flatulențele animalelor. Fermierii trebuie să plătească în funcție de numărul de animale și de emisiile estimate. Propunerile au fost extrem de controversate, mai ales în Irlanda și Noua Zeelandă, unde agricultura este un pilon economic major.Taxa pe bătaia cu bețe de tobe în apartamente (pentru zgomot), Suedia;
• Taxa pe “streaming digital” (Netflix, Spotify etc.), Chicago;
• Taxa pe “talie”, Japonia – companiile trebuie să verifice dacă angajații au un indice de masă corporală “sănătos”; altfel, plătesc taxe suplimentare de sănătate;
• Taxa pe tatuaje, Arkansas, SUA – Statul Arkansas a impus, din 2005, o taxă de 6% pe toate serviciile de tatuaj și piercing, pe motiv de sănătate publică și pentru a descuraja “comportamentele riscante”.
• Taxa pentru tragerea apei la toaletă, Maryland, SUA – autorităţile justificând că au nevoie de bani pentru restaurarea golfului Chesapeake, invadat de alge.

Taxe şi impozite absurde, în România

În România, de-a lungul istoriei, au existat (și aici) taxe și impozite care pot părea absurde sau cel puțin neobișnuite, privite cu ochii de azi. Unele aveau scopuri clare fiscale sau sociale, dar modul în care erau aplicate sau gândite le face cel puțin curioase.

În afară de “fumărit” şi de taxa pe celibat, prezente, la un anumit moment, şi în alte ţări, zeci de taxe şi impozite, din Evul Mediu romanesc, au fost inventariate într-un interesant volum, intitulat “Instituții feudale din Țările Române”, Dicționar, Editura Academiei – dijma și “obolul” domnesc (ţăranii erau obligați să plătească o parte din recoltă – de obicei a zecea parte – „dijma”) către domnie sau boieri. În plus, in timpul călătoriilor domnitorului prin țară, fiecare sat sau târg era obligat să ofere hrană, cazare, și provizii întregului alai domnesc, împrejurări care deveneau ruina economică a localnicilor; beșlegărit (taxa pe vitele aduse la vânzare în târguri), căminărit (dare pentru vinul şi rachiul vândute în cârciumi), dijmă ecleziastică (cotă din produsele agricole ale ţăranilor, către biserici) etc.

In vremea comunismului si după…

În timpul comunismului, dar şi după aceea, alte taxe şi impozite inedite prin “culoarea locală” şi absurde în acelaşi timp au fost percepute perioade îndelungate:

• Taxa pe aparat radio și TV, pentru sprijinirea radiodifuziunii publice, chiar și în localități unde nu existau emițătoare sau semnal;
• Taxa pe câine (deținerea unui câine în oraș presupunea plata unei taxe anuale);
• Taxa de stâlp/ impozit pe construcțiile speciale, care nu aveau fundaţie (2014 – 2017), considerată inutilă și birocratică, a fost extrem de contestată de mediul de afaceri și de populație;
• Taxa pe apa de ploaie – în anumite orașe din România (Galați, Brăila, Ploiești, București, în unele sectoare), cetățenii au fost taxați pentru apa de ploaie, care ajungea în rețelele de canalizare; chiar dacă nu aveai canalizare, dacă ploaia cădea pe acoperișul casei tale și se presupunea că ajunge în canalul public, plăteai.
• Impozitul pe oul vândut de țărani (începutul anilor 2000) – ţăranii care vindeau ouă, brânză sau lapte în piețe trebuiau să aibă casă de marcat și să declare profitul; multe persoane în vârstă sau din mediul rural nu au înţeles regulile fiscale şi, de cele mai multe ori, costurile fiscale depășeau veniturile.

Un exerciţiu de imaginaţie, cu taxe si impozite – o distopie SF românească

Dacă privim cu atenţie lumea, în general, realitatea românească, în special, felul în care se impun taxe şi impozite cu nonşalanţă, schimbând viaţa şi rosturile oamenilor, şi dacă am face un exerciţiu de imaginaţie, cum ar arăta oare o distopie românească într-un viitor nu tocmai îndepărtat, condus de “Ministerul Fericirii Obligatorii”, după cum ne dau de înţeles, astăzi, autorităţile?

Probabil că ne-am putea trezi, fără drept de protest, cu “impozitul pe gândire critică” (motivaţia: “gândirea oboseşte sistemul”), cu “impozit pe fericire” (trebuie să fii fericit când ţi se spune, nu când vrei sau poţi), cu “taxa pe opinie” (cetățenii să comunice prin traducătorul de “gânduri conforme”, altfel plătesti TVA 24% pe fiecare cuvânt autentic), cu “impozit pe memorie liberă” (dacă păstrezi amintiri “ilegale” despre timpuri fericite, nostalgii etc., vei fi penalizat), cu “taxa pe umor spontan” (glumele nefiltrate de algoritmul de satiră aprobat oficial pot submina ordinea publică), cu taxa pe “visuri neautorizate”, ANAF-ul viitorului va deveni ANAP (“Agenția Națională de Armonie Psihosocială”), pentru că vom fi reduşi la tăcere (monitorizată, de asemenea) etc.

Statul vrea “cetățeni fericiți”…

Poate ne vom trezi si cu “taxa pe încărcarea telefonului peste 80% “, pentru consum inutil de energie, cu “taxa pe overthinking”, pentru că suprasolicitarea gândirii creează stres, iar statul vrea “cetățeni fericiți”, cu “taxa pe dușurile lungi”, pentru a evita excesul de igienă (un lux) etc.

Mai mult sau mai puţin absurde, vremea taxelor şi a impozitelor nu numai că nu a trecut, dar se pare că proliferează într-un ritm fără precedent, absurd. Să fie vorba de incompetenţa diriguitorilor, de lipsă de inteligenţă, de absenţa empatiei faţă de cetăţeni, de dorinţa nestăvilită de control, de lăcomia de neoprit a unor conducători vremelnici?

“Încercarea unei națiuni de a-şi impozita cetăţenii, pentru a prospera, este ca și cum un om ar sta într-o găleată și ar încerca să se ridice ținând de mâner” (Winston Churchill).