Sunt zece ani de când mi-am dorit să ajung la Țebea. Drumurile nu mi s-au legat însă până în această primăvară, pe o vreme ce încă mai dădea crezare năprasnicei ierni moțești. Vântul gemea efectiv, bolborosind într-o limbă greu de descifrat, fapte de demult. Știam că pășesc pe pământ scăldat în sânge, unde, altădată, fapte eroice au scris istoria neamului meu.

Suntem în județul Hundeoara, în vestita Țară a Zarandului. Este anul 2014 și eu îngenunchiez în locul în care Avram Iancu își doarme visul libertății românești.

DSC_0106a

Mormântul celui care acum 190 de ani vedea lumina zilei pe pământ transilvan, la Vidra de Sus este amplasat în Țebea, comuna Baia de Criș, într-un cimitir pe care localnicii îl numesc Panteonul Moților. Și pe bună dreptate. Nu numai de Avram Iancu este legat acest loc. Aici, vremuri de-a rândul, și-au purtat pașii și alți apărători ai dreptăților românești. Gorunul sub care cânta Iancu din fluier și care, până în 2005 când a fost doborât de o furtună, i-a ținut de urât, șoptindu-i dincolo de pietrele mormântului despre starea națiunii, este gorunul lui Horea. Acel Horea! Tot aici, s-au închinat regi și regine, președinți, căpetenii de seamă ai acestui neam. Dar să mergem încet pe firul poveștii.

DSC_0126a

La intrare în acest “sanctuar moțesc”, ne-a întâmpinat ghidul locului. Eram singurii vizitatori care s-au încăpățânat să înfrunte furia vântului: eu, condusă de un bun prieten, localnic, căruia îi datorez îndeplinirea visului meu de a ajunge aici. Doamna cu pricina nu părea însă prea afectată de vremea de afară, semn că era obișnuită cu capriciile ei. Doar e moață strașnică, nepoată de peste vreme a unor eroi care ne-au innobilat istoria! Ne întreabă dacă avem nevoie de ghidaj. Eu încuviințez și ghidul parcă atât aștepta: a început să depene șirul istoriei, să mă poarte în vremea lui Horia, Cloșca și Crișan, apoi, cu pași repezi, dar hotărâți, până la Viena, în timpul împăratului Franz Iosif al doilea, pentru ca, mai apoi, să mă ducă în fața lui Iancu Avram. Nu mi-au trebuit 34 de perechi de opinci (cât ar fi rupt Horea în cele patru drumuri făcute până în fața împăratului), ci numai câteva minute, în care vedeam parcă, cu ochii minții, toate acele vremuri.

DSC_0111a

Povestitoarea noastră nu pare să simtă frigul care mie îmi răscolise toată ființa în câteva cuvinte. O privesc atent și mă întreb cum e să stai cât e ziua de lungă la căpătâiul unuia dintre eroii de seamă ai acestui popor? Ce povești îi spune ei Iancu, de dincolo de piatra cea rece a monumentului sub care doarme? Ce fapte de arme vedeau ochii ei, printre odinioară, crengile falnice ale gorunului sub care Horea își aduna oamenii, iar Iancu își cânta din fluier dorul de libertate al norodului în fruntea căruia a stat la 1848? Ascultând-o și trecându-mi toate acestea prin minte, într-un vârtej amețitor, simt cum toată însuflețirea aceea venită de peste veacuri mă învăluie. Și nu-mi mai este frig. Cu siguranță așa trebuie să fi simțit și înaintașii mei nevoia de a se ridica împotriva jugului nedrept al conducătorilor, gândesc  eu. Ghida noastră deapănă mai departe poveștile despre regele Ferdinand și Regina Maria, care s-au închinat în fața lui Iancu în 1924 și au dat norodului colaci și vin și care au plantat alți goruni, alături de prim – ministrul de atunci, Ion Brătianu. Îmi arată mormântul prefectului Țării Zarandului, avocatul Ioan Buteanu, spânzurat la Iosășel, Arad. Pe placa sa comemorativă, scrie cu litere învechite de vreme: “Mor liniștit, moartea mea e îndeajuns răzbunată de cele două înfrângeri ale maghiarilor la Abrud!” Mă închin. Și, pentru o clipă, respirația mi se oprește. Mă simt măruntă, printre atâtea vieți valoaroase care au scris istoria. Și nu mă pot opri să mă întreb cum, în mai puțin de 200 de ani, ne-a dispărut toată această însuflețire patriotică, de parcă nici n-am fi avut-o vreodată!

DSC_0125a

În fața mormântului lui Avram Iancu însă poveștile gazdei noastre nu se rezumă doar la istoria încărcată a locului. Îl evocă pe Iancu așa cum era în anii tinereții lui: la numai 24 de ani, unul dintre conducătorii revoluției pașoptiste! Imi arată, dintr-o carte veche, portrete ale Craiului Munților, așa cum îi este denumirea, pe buzele fiecărui moț din Apuseni! Îmi spune cum iubea țara asta, cum noaptea îl prindeau gândurile și scria discursuri pe care să le susțină în fața împăratului Francisc Iosif, cum a plecat el la Viena, însuflețit de promisiunile acestuia care priveau, printre altele, recunoașterea dreptului românilor asupra pădurilor din Apuseni. Și cum s-a întors mâhnit până în adâncul sufletului, pentru că împăratul și-a uitat făgăduința, dăruindu-le revoluționarilor diplome și medalii. Îmi amintește și de cuvintele celebre pe care Iancu le-ar fi spus în fața împăratului vienez: “Noi n-am luptat pentru jucării”.

DSC_0116a

Pe bună dreptate… aici, la Țebea, pământul încă mustește de sângele celor pe care i-a îmbrățișat întru veșnicie și care au luptat pentru libertate, nu de diplome și medalii. Fiecare palmă de pământ amintește de răscoale și revoluții, pentru ca talpa țării să nu mai fie batjocorită de fruntea ei. Pentru ca destinul țăranilor să nu mai fie scris din lanțuri ci, de pe laurii libertății binemeritate.

Citește și:  La pas, prin Țara Zarandului

“Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea fericită…”

DSC_0108a

Pe crucea lui Iancu, se poate vedea tot zbuciumul acesta. Cu litere mari, scrie apăsat: Avram Iancu, Prefectul Legiunii Gemine în anul 1848-9, mort la 1872. Îmi sare în ochi titulatura… Legiunea Gemina! Ce încărcare! Cât respect! La atâta amar de vreme de când Legiunea a XIII-a Gemina își stabilea cartierul general la Alba Iulia, în secolul al XIX-lea, existau încă oameni care evocau memoria celei mai mari puteri a antichității! La 13 septembrie, Avram Iancu se despărțea de oamenii lui. Nu însă și de glia care i-a fost atât de dragă și care, acum, îl primea în ea pentru totdeauna. Moare răpus de o boală de plămâni, pe prispa casei brutarului Ion Stupină. Este adus la Țebea și înmormântat de 36 de preoți. La slujbă, au participat peste 10.000 de moți, iar un clopot a anunțat, timp de trei zile, toată Țara Zarandului de moartea lui. Pe placa comemorativă lucrată de arhitectul Gheorghe Cantacuzino, stă scris întru veșnicie: “Craiul munților. Națiunea română întregită între hotarele ei firești și unită în spiritul libertății.” Mai sunt trecuți acolo doi ani: 1848, cel în care la Blaj, din piepturile românilor, s-a auzit o singură năzuință: Noi vrem să ne unim cu țara! Și 1918…Acela în care li s-a îndeplinit dorința!

DSC_0118a

Din testamentul pe care și l-a scris când avea numai 26 de ani, citesc pe o plăcuță de lângă gorunul lui Iancu – un stejar de numai 200 de ani, sub care își mai ostoia arșița sufletului: “Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea mea, fericită, pentru care, după putere am și lucrat până acum. Cu durere multă, fără mult succes. Ba, tocmai acum, cu întristare văd că toate speranțele și jerfta adusă se prefac în nimic”.

Aici se oprește povestea ghidului nostru. Se retrage ușor, aproape fără să simt și mă lasă cu ochii pierduți aplecați asupra pietrei aceleia reci, care astăzi îi este casă lui Avram Iancu. Am uitat de vânt. Și de frigul rece al prezentului. Inima mi s-a încălzit de atâta istorie concentrată într-un singur loc. Privesc trupul de fier al celor două tunuri, care parcă îl păzesc pe Iancu, de peste vreme. Sunt aduse de la Plevna. Alt moment crucial pentru independența acestui popor.

Un drum, un gorun, o țară de eroi

DSC_0131a

Cum au reușit moții să strângă laolaltă atâta istorie într-un singur loc? Poate părea un mister. Dar cu siguranță nu am greșit denumind drept sanctuar acest panteon moțesc. Este un loc în care, așa cum spune înțelepciunea populară, nu ești moț cu adevărat, dacă nu te oprești măcar o dată în viață să faci o închinăciune la crucea eroului tribun. Aș spune că nu numai pentru moți, ci pentru toți cei care se simt mândri de poporul lor, Țebea este locul în care genunchii nu pot rămâne drepți pentru prea mult timp. Iar capetele nu pot sta decât plecate în fața celor care ne-au scris istoria!

DSC_0113a

Cu greu mă desprind de lanțurile cu care este împrejmuit mormântul lui Avram Iancu. Le privesc îndelung! Ce ironie…a luptat întreaga viață să rupă lanțurile neamului său și, acum, tot ele îi separă zborul de libertate! Dar Avram Iancu nu se mai împiedică de ele ca iobagii de odinioară. Căci și de acolo de unde este acum, luptă pentru moții lui! După cum spunea la umbra gorunului lui Horea: “Și când va veni dușmanul, Să vă ia pământ și drept, Români! Scuturați stejarul! Ca din somn să mă deștept!”

DSC_0100a

Gorunul s-a rupt, după cum spuneam, în 2005. Trunchiul lui e doar un corp înveșmântat în ciment greu acum. Nu-l mai putem scutura ca altădată, să trezim eroii neamului. Dar oare Iancu doarme cu adevărat sub pătura cea rece a gliei? La întoarcere, am privit-o zâmbind pe ghida noastră. O singură fracțiune de secundă mi-a fost suficientă ca să-mi răspund: Avram Iancu trăiește încă in inimile moților, în inimile tuturor care nu vor pleca niciodată ochii sub jugul aspru al asupritorilor!

DSC_0120a

Știm cu toții cine este Avram Iancu. Poate însă puțini sunt aceia care știu că, an de an, la Țebea, în luna septembrie a adormirii sale, toată suflarea moțească vine să îl comemoreze cum se cuvine. Și nu numai pe el. Anul acesta, cu ocazia Serbărilor Naționale de la Țebea, s-au adunat peste 5000 de oameni la Sanctuarul Moților. De ce strâng atâtea suflete acolo nu mai e un secret pentru nimeni. Moții știu încă să-și cinstească eroii la ei acasă. Printre goruni și cruci de piatră. În țara lor, de piatră. De aici, din Țebea!

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.