Tradiţiile eschimoşilor, legendele lor, cultura orală, în general, modul lor de viaţă au fascinat întotdeauna pe oamenii din alte locuri de pe Terra, unde clima şi viaţa sunt mai blânde. Încă din antichitate, se credea că, în ţinuturile de dincolo de vânturile Nordului, se află, de fapt, Hiperboreea, lumea perfectă, în care soarele strălucea douăzeci şi patru de ore, în care pomii rodeau de mai multe ori pe an, un fel de Paradis terestru îndepărtat şi inaccesibil, locul de naştere al zeilor.
Deşi existenţa locuitorilor din ţinuturile nordice este extrem de aspră, această lume, în mentalul colectiv, este şi astăzi asociată cu “Marea Poveste” din care, odată pe an, coboară Moş Crăciun, al cărui secret doar elfii îl ştiu, în caleaşca sa, trasă de reni, pentru a bucura sufletele copiilor şi ale oamenilor mari, pentru a da strălucire sărbătorilor de iarnă, dispărând misterios apoi, pentru încă un an.
Poate că magia Nordului vine nu numai din faptul că este un loc îndepărtat şi acoperit de zăpezi eterne, ci şi din convingerea locuitorilor din acele ţinuturi că orice există pe Pământ, obiect sau fiinţă, are o “istorie” şi un “suflet” – şi renii, şi vulpile, şi gheţurile, şi stâncile, şi arborii, şi aurorele boreale, şi cerul – totul este purtător de înţelepciune şi de cunoaştere.
Eschimoşi sau inuiţi?
“Eschimoşi” este termenul generic prin care sunt numiţi locuitorii din ţinuturile îngheţate de la Polul Nord, pe care ni-i reprezentăm înfofoliţi în piei şi blănuri, înfruntând viscolele şi zăpezile veşnice.
Indienii Algonquins din Canada şi nordul Statelor Unite sunt cei care i-au numit “eschimoşi”, cuvânt care înseamnă “mâncători de carne crudă”. Această denumire nu este însă pe placul locuitorilor din Nord, populaţii care au supravieţuit climatului ostil de peste şapte milenii.
În realitate, in functie de regiune, chiar dacă sunt multe elemente comune, există mai multe neamuri, fiecare cu limba şi tradiţiile specifice. Cei care locuiesc în nordul SUA, nordul Canadei şi în Groenlanda (“Kalaallit Nunaat” – “Tara oamenilor” sau, în daneză, “Gronland” – “Pământ verde”, teritoriu insular intre Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic), se numesc Inuiţi (“Oameni”/”Popor”). Populaţia din Alaska şi până în nordul Rusiei, în Siberia, se numeşte “Yupiks” (“Yuk” – persoană şi “pik” – adevărată). În total, inuiţii şi Yupiks reprezintă o populaţie de aproximativ 150 000 de persoane.
În nordul Peninsulei Scandinave şi în Peninsulă Kola, din nordul Rusiei, trăieşte poporul sami (o populaţie de aproximativ 80 000 de persoane), crescători de reni, vânători şi pescari. Ei reprezintă ceea ce străinii numesc “Laponia”, teritoriu de care se leagă poveştile cu Moş Crăciun. Pentru populaţia sami, însă, acest termen – laponi – deşi, pentru noi are sonorităţi nordice, misterioase, este peiorativ, însemnând “cei care poartă zdrenţe”.
Principalele oraşe ale Laponiei sunt Inari (unde se află un muzeu al culturii “sami” şi Parlamentul Laponiei), Rovaniemi (Oraşul lui Moş Crăciun, situat la 10 kilometri spre sud de Cercul Polar), Kiruna, Karasjok, Ivalo.
Ţinutul mitic Hiperboreea
Hiperboreea este numele pe care l-au dat grecii antici unui ţinut fabulos despre care se credea că este situat în îndepărtatul Nord – “Țara de după Boreu” (Vântul din Nord). Hiperboreenii erau consideraţi ca făcând parte din ramura titanilor, ducând o viaţă fericită, oameni si zei in acelasi timp, virtuoşi, drepţi, care aveau acces la o înaltă cunoaştere spirituală, stăpânind diverse ritualuri iniţiatice.
Miturile despre Hiperboreea sunt similare, în multe privinţe, cu cele despre Atlantida, ambele tărâmuri îndepărtate şi misterioase, cu un înalt grad de civilizaţie, dispărut la un moment dat. Plinius cel Bătrân, erudit al Imperiului Roman, din secolul I d.Hr., în “Istoria naturală”, spune că hiperboreenii locuiau lângă Cercul Polar, fiind legaţi de eleni prin cultul lui Apllon Hiberboreeanul.
Plinius cel bătrân descrie astfel ţinuturile din care veneau cele patru vânturi din Nord: “După Munţii Riphei, de cealaltă parte a Aquilonului, locuieşte un popor fericit, hiperboreenii, care ajung să trăiască până la o vârstă înaintată şi sunt cunoscuţi pentru legendele lor minunate. Se crede că acolo se află dezlegarea tainelor lumii şi ultimele limite de rotaţie a astrelor. Soarele luminează acolo timp de jumătate de an, astrele răsar o singură dată pe an, când are loc solstiţiul de vară, şi apun doar la solstiţiul de iarnă. Această ţară se află toată în partea Soarelui, are o climă favorabilă şi este lipsită de orice vânt dăunător. Acolo, certurile şi bolile nu sunt cunoscute, locuitorii mor doar după ce duc o viaţă îndestulată”.
Prima hartă a regiunii de la Polul Nord, numită Hiperboreea, a fost întocmită, în anul 1595, de către geograful flamand renascentist Mercator, în care sunt consemnate Groenlanda, precum şi strâmtoarea numită ulterior Bering (necunoscută la vremea respectivă) dintre extremitatea estică a Asiei şi Alaska.
Cei care s-au ocupat, în epoca modernă, de cercetările legate de existenţa Hiperboreei, presupun că o catastrofă planetară, produsă în urmă cu circa 12 mii de ani, a dus la dispariţia miticului teritoriu, eschimoşii de astăzi fiind urmaşii hiperboreenilor.
Tradiţiile eschimoşilor inuiţi
Cei mai mulţi inuiţi trăiesc în Groenlanda, dar această populaţie se găseşte şi în Alaska, în nordul Canadei, în Peninsula Ciukota, din Federaţia Rusă. În 1999, în urma celui mai lung şi mai important proces de revendicare teritorială din istoria Canadei, s-a creat Nunavut, o regiune care reprezintă “patria” inuiţilor canadieni. De altfel, “Nunavut” înseamnă “Pământul nostru”.
Existenţa într-un mediu de viaţă extrem de aspru şi izolarea în care au trăit mii de ani, până la sosirea europenilor, au condus la cristalizarea unei culturi unice pe glob, tradiţiile eschimoşilor, dialectele pe care le vorbesc, ocupaţiile lor, transmise din generaţie în generaţie, făcându-i inconfundabili. Se spune despre eschimoşi, indiferent de diferenţele dintre populaţii, că sunt oameni oneşti, buni, generoşi, senini, muncitori.
Primii care au ajuns în ţinuturile eschimoşilor au fost wikingii, în urmă cu peste 600 de ani. Mai târziu, acum aproape trei secole, au ajuns aici exploratorii. Mai aproape de zilele noastre, contactul cu lumea civilizată a influenţat major modul de viaţă din această zonă, dar tradiţiile eschimoşilor sunt încă vii şi îi individualizează în mod categoric.
În timpurile vechi, eschimoşii locuiau, în iarna polară, în igluuri, iar în perioadele mai blânde ale anului în corturi confecţionate din piele de ren. Astfel de adăposturi sunt utilizate şi astăzi când merg la vânătoare şi pescuit, dar, în rest, cei mai mulţi locuiesc în case construite din lemn.
Un iglu (în limba inuită,”iglu” înseamnă “locuinţă”) este construit sub forma unui dom (o jumătate de sferă), din blocuri de zăpadă întărită, decupate cu un cuţit uriaş. Interiorul unui iglu asigură o foarte bună izolare termică şi fonică. Este prevăzut cu o deschizătură, în partea superioară, pentru ventilaţie, o fereastră şi o intrare (un tunel) care trebuie să fie mult mai jos decât stratul de zăpadă de afară, astfel încât să nu pătrundă vântul. Interiorul este încălzit cu o lampă cu ulei de focă.
Tradiţiile eschimoşilor – vestimentaţia
Tradiţional, eschimoşii îşi făceau hainele din piele de animal, uscată şi tratată cu uleiuri naturale, condiţiile vitrege de trai obligându-i să se descurce cu ce aveau la indemnă, devenind meşteşugari extrem de pricepuţi. Fetele nu se puteau mărita până nu învăţau să coasă, priceperea într-ale croitoriei asigurând supravieţuirea familiei, în condiţiile unor temperaturi adeseori sub -40 de grade Celsius, cu vânturi puternice şi zăpezi apocaliptice.
Până în vremurile moderne, când condiţiile de trai s-au mai schimbat, inclusiv instrumentele folosite în croitorie erau tot de provenienţă animală – cuţite şi ace din os sau fildeş de morsă, “yualukaq” (tendon de animal uns cu ceară) în loc de aţă.
O regulă de bază în privinţa vestimentaţiei este “stratificarea” – mai multe rânduri de piei şi blănuri de vulpe, urs, focă, ren, pentru a crea o izolaţie termică potrivită gerurilor extreme.
Haina tradiţională purtată de femei, lungă până la genunchi, se numeşte “amauti” şi are, de regulă, şi un fel de glugă, în care este purtat copilul. Haina bărbătească se numeşte “parka” (însemnând “haină din piele de ren”). De la populaţia yupik a fost preluată de către toţi eschimoşii şi ideea de a-şi acoperi veşmintele cu un fel special de “parka”, impermeabilă, făcută din intestine de focă.
Căciulile sunt, de fapt, nişte glugi imense din blană (“nacaq”) prelungite cu coadă de vulpe polară sau blană de lup, pentru protejarea feţei.
Din “parka” impermeabilă a eschimoşilor se pare că s-au inspirat soldaţii americani, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-şi confecţiona combinezoanele, ca şi specialiştii din modă când au creat gecile pentru schi, dintr-un amestec de nylon şi bumbac.
Încălţările (“mukluks”) sunt tot din piele de ren sau de focă, impermeabile, înalte până la genunchi, iar pe tălpi au un strat de piele de focă, antialunecare.
Mănuşile, îmblănite, au un singur deget, iar pentru diverse ceremonii femeile poartă şi mănuşi din piele colorată, cu mărgele sau diverse alte decoraţiuni. Pentru protecţia ochilor, inuiţii folosesc ochelari din os, cu foaie de protecţie (din intestine de focă) de culoare închisă.
Tradiţiile eschimoşilor – alimentaţia
Eschimoşii trăiesc din vânătoare şi pescuit. Vânează foci, balene, morse, urşi, karibou (reni). În perioadele mai calde, merg la pescuit cu bărcile lor făcute din lemn şi piei uscate. Armele tradiţionale de vânătoare sunt cuţitul şi arcul cu săgeţi.
Vânătoarea de balene este încă practicată în Groenlanda. O singură balenă aduce tone de carne, consumată, în general, sărată. Inuiţii au nenumărate preparate culinare tradiţionale, care nu se regăsesc niciunde în lume. Unul dintre aceste preparate este, de exemplu, “misirak”, făcut din grăsime de mamifer marin, focă de obicei, lăsată să fermenteze, sau faimosul “mattaq”, bucată de piele crudă de narval (mamifer din Oceanul Arctic, asemănător cu delfinul) sau lăsată la uscat.
O altă mâncare tradiţională este supa obţinută din carne de focă, fiartă cu ceapă şi orez, numită “suaasat”. “Igunaq”-ul este unul dintre cele mai apreciate feluri e mâncare de la Polul Nord, din muşchi şi grăsime de focă sau de morsă, grăsimile fiind esenţiale pentru organism în condiţiile de viaţă din regiunile îngheţate. Deosebit este şi fileul de balenă afumat, macerat în ulei, lămâie şi ierburi.
Sărutul eschimoşilor
Sărutul eschimoşilor este un mod inedit de exprimare a afecţiunii între membrii familiei sau între îndrăgostiţi, specific tradiţiilor acestora, şi constă în atingerea nasurilor sau în atingerea cu nasul a obrajilor sau a frunţii celuilalt.
Un astfel de gest este, de fapt, o formă de salut, în condiţiile în care, la temperaturile scăzute din Nord, doar nasul şi ochii sunt expuşi. Una dintre cele mai vechi mărturii despre sărutul eschimos, dar şi despre tradiţiile eschimoşilor, în general, apare în filmul documentar “Nanouk the Eskimo”, de Robert Flaherty, din 1922.
Căsătoria la eschimoşi
Căsătoriile în comunitatea eschimosilor sunt stabilite de către părinţi. Fetele, învăţate încă de mici să fie supuse bărbatului, se căsătoresc în jurul vârstei de 15 ani, fără ceremonii, simulându-se doar că cea aleasă este răpită şi dusă în casa tânărului care-i va deveni soţ.
Ceea ce i-a scandalizat pe primii exploratori ai ţinuturilor îngheţate a fost obiceiul “schimbului de neveste”, admis cu acordul şamanului, ca şi posibilitatea ca două familii să se unească, pentru a depăşi mai uşor greutăţile vieţii aspre din ţinuturile îngheţate.
Tradiţiile eschimoşilor – şamanismul
Religia tradiţională a eschimoşilor, veche de mii de ani, este una animistă, credinţa potrivit căreia orice există în Univers are un “suflet”, un spirit invizibil care il animă. Şamanul (“angakkuq”, cum îl numesc eschimoşii inuiţi), înţeleptul comunităţii, este cel care are puterea de a comunica şi de a influenţa aceste spirite (bune sau rele), prin formule magice, prin extaz religios. El este cel care poate comunica cu alte lumi, care poate invoca spiritele ca să apere comunitatea, care poate diagnostica şi trata boli. Bunăvoinţa spiritelor este invocată şi prin amulete făcute din colţi de animale.
Imaginile unor “coroane” de gheaţă colorate, care se arată la începutul iernii polare (aurorele boreale), şi pe care nu le pot atinge decât cei singuri, sunt considerate, de asemenea, manifestări ale spiritelor care nu răspund decât şamanilor.
Trei principii morale stau la baza concepţiei eschimoşilor despre viaţă: să nu fure, să nu ucidă şi să nu-şi piardă firea, iar din punctul de vedere al comportamentului, să urmeze ceea ce este de urmat, să facă ceea ce trebuie făcut, să evite ceea ce trebuie evitat.
Eschimoşii nu-şi ceartă copiii, dar îi învaţă să fie generoşi şi cooperanţi, îi implică încă de mici în muncile familiei – băieţii să ajute la confecţionarea uneltelor, arcurilor, săgeţilor, undiţelor, iar fetele să-şi ajute mamele la prepararea hranei şi la croitul hainelor.
Tradiţiile eschimoşilor – muzica
La modul general, muzica tradiţională a eschimoşilor este extrem de simplă. Există o muzică vocală cu ambitus limitat, ritmată, şi dansuri ritualice, însoţite de bătăi de tobă. Samanii au muzica lor, cântece legate de ceremonialurile de vânătoare.
În cultura populaţiei sami, din Laponia, cântecul tradiţional este “Joik”, moştenit din vechi ritualuri şamanice, cântat a capella sau în acompaniament de tobă, cu rol spiritual. Fiecare bărbat sau femeie are melodia sa, care-i descrie esenţa, existând o zonă de improvizaţie foarte largă. La sami, dar şi la inuiţi, principala caracteristică a muzicii tradiţionale constă în repetarea unor silabe şi a unor interjecţii onomatopeice care imită ţipetele animalelor.
Limbile vorbite de eschimoşi
Fiecare populaţie – inuiţi, sami, yupiks, aleuti, ezimi etc. – comunică în limba sa, limbi vechi de mii de ani, fiecare având mai multe dialecte. Inuiţii, de exemplu, care au avut o bogată cultură scrisă, incrustată pe os şi fildeş de morsă, pierdută astăzi, vorbesc o limbă amerindiană, bazată pe numai şase vocale şi 21 de consoane. În cuvintele folosite de bărbaţi, care se termină în p,t,k, aceste consoane sunt înlocuite, în vorbirea femeilor, cu m, n, ŋ. Din limba inuiţilor provin cuvintele “caiac”, “hanorac”, “iglu”.
Limba sami sau lapona este o limbă de origine fino-ugrică, aparţine aceluiaşi grup lingvistic din care fac parte şi maghiara, limba mansi şi limba hanti, toate formate în urmă cu peste 5000 de ani, în vestul Munţilor Urali.
În majoritatea limbilor vorbite de eschimoşi, cele mai cunoscute fiind cele vorbite de inuiti şi de yupiks, cuvintele noi se formează de la un cuvânt de bază căruia i se adaugă sufixe. De exemplu, în limba inuită, de la cuvântul de bază “zăpadă” – “tla” – se formează o mulţime de derivate – “tlapa” (zăpadă moale), “tlacringit” (zăpadă îngheţată), “tlayinq” (zăpadă murdară), “tlamo” (ninsoare cu fulgi mari), “tlatim” (ninsoare cu fulgi mici) etc.
Tradiţiile eschimoşilor şi lumea contemporană
În lumea contemporană, din nefericire, multe dintre tradiţiile eschimoşilor s-au pierdut. Acest proces a început, de fapt, odată cu sosirea, în ţinuturile zăpezilor veşnice, a misionarilor creştini, în secolul al XIX-lea.
Chiar mai înainte, în secolul al XVII-lea, sub influenţa Bisericii Norvegiei, mare parte din tobele şamanilor au fost arse, iar dacă astăzi încă se mai aud cântecele tradiţionale se datorează populaţiilor băştinaşe, care au continuat să-şi afirme tradiţiile în pofida interdicţiilor.
Contactul cu lumea civilizată a adus schimbări şi în viaţa de zi cu zi, nu numai în privinţa tradiţiilor eschimoşilor. Sania trasă de câini a fost înlocuită, în multe locuri, cu bobul, bărcile din lemn şi piele de animal, cu bărcile cu motor, iglu-urile, cu case din lemn şi piatră, au spitale şi biserici, copiii merg la şcoli.
Pentru sărbătorile de sfârşit de an, caracteristice eschimoşilor sunt cele care celebrează Solstiţiul de iarnă. Cu această ocazie, îşi oferă cadouri – carne, piei, fildeş, lămpi cu ulei de focă – îşi fac vizite, interpretează dansuri tradiţionale, şamanii deghizaţi execută dansuri ritualice, parodiază comportamente cu tentă sexuală. Un loc important îl ocupă ceremonia de stingere şi aprindere a lămpilor, simbolizând creşterea luminii din ianuarie-februarie.
Aventura arctică
O excepţională carte documentară despre viaţa, tradiţiile eschimoşilor, cultura lor, se numeşte “Aventura arctică”, de Peter Freuchen (carte tradusă şi în româneşte). New York Times titra despre acest volum că este “Fascinant, fără nici măcar o singură pagină plictisitoare”.
Peter Freuchen (1886-1957) este un explorator arctic danez, antropolog şi scriitor, el însuşi cu o biografie spectaculoasă, care, la vârsta de 20 de ani, a plecat într-o expediţie în ţinuturile Groenlandei, prea puţin cunoscute la vremea aceea. A trăit aproape 15 ani printre inuiţi, s-a căsătorit cu o inuită, Naravana, cu care a avut doi copii.
Cartea “Aventura arctică” este o mărturisire impresionantă despre această lume a Nordului, scrisă cu talent, cu sinceritate şi cu mult respect pentru lumea fascinantă a eschimoşilor. Iată un fragment din această carte, care nu trebuie ignorată şi care poate fi oricând o lectură care să stârnească entuziasmul, mai ales în această perioadă de sfârşit de an, când, poate, ceva din spiritul Nordului ajunge şi la noi: “Una dintre fetele pe care o observasem în timpul călătoriei, pe nume Arnarak, era minunată. A spus că are haine speciale pentru dans, așa că am însoțit- o la casa tatălui ei.
Era un mare vânător și am fost primit ca un oaspete de onoare. Fata s-a îmbrăcat și apoi a descoperit că trebuie să-și rearanjeze părul lung și frumos. I-a dat drumul și m-a șocat să-l văd curgând drept și negru până la podea în timp ce-l pieptăna. Lumina soarelui care intra prin fereastră îi dădea strălucirea neagră-albăstruie a aripii de corb. Eram prins în agonia dragostei și inima mea de marinar aproape că pocnea de mândrie că eu urma să fiu cel care o duce la dans.
Totul ar fi mers bine dacă nu s-ar fi străduit așa de tare să-l impresioneze pe tânărul alb. Ca să-mi arate cât de curată e, a scos de sub pervaz o oală mare cu urină umană folosită pentru argăsirea pieilor și pentru spălat. Și-a lăsat cu grijă părul frumos în oală și și l-a șamponat cu meticulozitate, moment în care dragostea mea s-a evaporat instant și admirația mi s-a scufundat mai jos ca mareea din Canalul Mânecii”.
