Vocea umană, acest miracol al fiinţei, este o amprentă unică a personalităţii. 10 aspecte mai puţin cunoscute despre vocea oamenilor

Vocea umană este expresia unică a personalităţii. Intonaţia, accentul, ritmul vorbirii, tăcerile, ezitările sunt tot atâtea indicii despre ceea ce suntem, cum gândim, ce stare de spirit avem. Fiecare are personalitatea sa vocală. Fiecare voce este diferită de celelalte. Se pot modifica modulaţiile, volumul, debitul verbal, dar nu şi timbrul vocal. Acesta este amprenta noastră inconfundabilă, aşa cum sunt şi amprentele digitale sau ADN-ul personal.

Vocea, această particularitate specific umană de a emite sunete articulate, este purtătoarea istoriei noastre personale. Este de ajuns, de exemplu, ca cineva să audă o voce la tefefon, pentru prima dată, şi să-şi facă o idee despre vârsta, educaţia,inteligenţa, maturitatea, atitudinea, starea emoţională a interlocutorului.

Pe de altă parte, vocea umană are puterea de a capta atenţia şi încrederea celor din jur, de a motiva, de a fascina, de a seduce, de a convinge, de a linişti, aşa cum, dacă nu e bine “calibrată” şi controlată, poate modifica sensul mesajelor pe care le transmitem, poate sugera comportamente arogante, obositoare, iritante, indecise, ostile etc.

Vocea umană, un miracol al fiinţei

Caldă, liniştită, binevoitoare, înaltă, stridentă, seacă, aspră, metalică, vocea umană este ecoul personalităţii şi, indiscutabil, un semn că existăm. Dacă ne gândim la nişte zile în care, din motive legate de sănătate, nu putem vorbi, înţelegem de indată în ce măsură vocea ne reprezintă. Sau cât de mult ne poate emoţiona, mai mult decât o fotografie, vocea înregistrată a unei persoane care nu mai este. Venirea noastră în viaţă este marcată de un ţipăt de 440 Hz (frecvenţa diapazonului).

Nu există un organ specific al vocii. Mai multe organe fac posibilă fonaţia, această manifestare specific umană: coardele vocale, laringele, plămânii, cutia craniană (ca rezonator), limba, dintii, cerul gurii. În timpul expiraţiei, vibraţia coardelor vocale produce o modulaţie care poate fi auzită, a fluxului de aer, ale cărei caracteristici depind de presiunea creată în plămâni, de tensiunea aplicată coardelor vocale.

Frecvenţa este cea care determină înălţimea sunetului emis, la bărbaţi aceasta fiind în jur de 125 Hz, la femei, 210 Hz, iar la copii, aproximativ 300 Hz. Voci “calde” sunt cele în care predomină frecvenţele joase, iar în cazul vocilor “metalice”, dominante sunt frecvenţele înalte.

Nu întâmplător, în toate culturile vechi, “suflul” este asociat “sufletului”, esenţa imaterială a fiinţei. De altfel, în limba latină, “sufletul’ este numit prin cuvântul “anima” (respiraţie/suflu) şi definit ca principiu vital şi spiritual, imanent si transcendent, care “animă” corpul unei fiinţe vii.

Este şi acesta unul dintre motivele pentru care vocea umană este percepută ca o “expresie a sufletului”, pentru că vine din interior, invizibilă, imaterială, dar indiciu categoric al unei identităţi. A rămas celebru adagiul lui Aristotel: “Sunetele emise de vocea umană sunt simboluri ale sufletului” sau, cum spunea Voltaire, mai târziu, “Vocea este muzica sufletului”.

O altă explicaţie pentru faptul că vocea umană amprentează puternic personalitatea este aceea că prima “ muzică” pe care o aude fătul, în perioada intrauterină, este vocea mamei. De asemenea, este un fapt verificabil că bebeluşii se calmează şi se opresc din plâns îndată ce aud vocea mamei. Un celebru scriitor american mărturisea că a reuşit să iasă dintr-o depresie severă ascultând insistent o melodie pe care mama i-o cânta în copilărie.

În plus, este aproape imposibil să se controleze mult timp emoţiile care răzbat în voce, iar motivele sunt, în primul rând, de natură fiziologică – neurotransmiţătorii acţionează asupra laringelui, de aici impresia că “se tăie răsuflarea” şi vocea în cazul unor emoţii deosebite, pozitive sau negative.

Un paradox fascinant. Ce spune vocea despre personalitatea fiecăruia?

Unul dintre paradoxurile fascinante legate de vocea noastră este că nu ne putem percepe vocea decât din interior şi niciodată aşa cum este auzită de ceilalţi. De aici şi surpriza (nu întotdeauna pozitivă) şi emoţia pe care le încercăm atunci când ascultăm o înregistrare cu vocea noastră şi când avem sentimentul straniu că nu am fi noi.

Psihologii spun că, aşa cum avem un “self-skin” (un înveliş, o piele a noastră, care ne cuprinde), aşa avem şi un “eu sonor ” inconfundabil, care trădează toate frământările noastre lăuntrice, care ne ajută să ne poziţionăm în raport cu ceilalţi, să luăm în stăpânire realitatea.

Când acest “eu sonor” nu funcţionează în parametri normali, se produce ceea ce medicii numesc o “inhibiţie a proiecţiei”, o patologie a “expresiei de sine”, care se manifestă printr-o voce aproape imposibil de auzit şi care nu se poate vindeca decât printr-o “re-educare” a corpului, a emoţiilor şi a afirmării sinelui.

Iată câteva situaţii, aşa cum le descriu specialiştii în fonologie şi psihiatrii, în care vocea umană transmite mai multe mesaje decât ne-am închipui sau la care nu ne gândim în mod obişnuit:

• Un simplu “Alo!”sau “Bună ziua!” la capătul unui telefon indică nu numai genul interlocutorului (bărbat sau femeie), dar şi un profil emoţional şi comportamental. Cercetători de la Universităţile Glasgow şi Princeton au demonstrat, în cadrul unui experiment făcut cu 320 de voluntari, că, pe baza felului în care este rostită o formulă de salut “Bună ziua!” sau “Hello!” se poate decoda cu mare exactitate starea de spirit şi personalitatea celui care o rosteşte. Le-au fost prezentate voluntarilor 64 de înregistrări, iar aceştia trebuiau să bifeze, pe o grilă, trăsături de personalitate predefinite (bucurie, simpatie, agresivitate, atractivitate, feminitate etc. Aproape toţi voluntarii au perceput în mod asemănător vocile ascultate. Mai mult, s-a observat că tonalitatea gravă la bărbaţi şi cea mai înaltă, la femei, se asociază cu voci agreabile şi mesaje pozitive.

  

• Un medic relata, într-un articol publicat recent, cazul unei paciente, cu funcţie de conducere într-o companie, care nu se putea face auzită niciodată în cadrul şedinţelor pe care trebuia să le organizeze. După mai multe ore de terapie, aceasta a realizat că principala cauză a unei asemenea situaţii era faptul că ea simţea că ocupă respectiva funcţie nelegitim, pentru că nu avea calităţile necesare. Treptat, armonizându-se cu sine, regăsindu-şi echilibrul interior, a constatat cu surprindere că şi vocea i s-a schimbat în bine.
• Stresul, furia, sentimentele negative sunt exprimate, de regulă, cu o voce mai înaltă, sacadată, în timp ce melancolia, tristeţea se pronunţă într-un registru grav, cu un debit lent. În plus, persoanele care sunt marcate de experienţe neplăcute din trecut, aşa cum arată diverse teste făcute în laborator, au o voce monotonă, nu acoperă decât aproximativ 20% din gama intonaţiilor posibile.

11 tipuri de voce a căror cunoaştere ne poate ajuta să ştim mai multe despre interlocutori

Comunicarea verbală este consubstanţiala naturii umane, de aceea, adesea, nu mai suntem suficient de atenţi la vocea conlocutorilor noştri. Iată 11 tipuri de voci, aşa cum le-au identificat specialiştii, care ne vor ajuta să înţelegem mai bine situaţiile comunicaţionale, să ne adaptăm mai bine acestora, să cultivăm propria voce, pentru a ne reprezenta în mod autentic:

• Vocea “rece”/”strictă” – acest tip de voce umană, susţin psihologii, provoacă un inconfort persoanei care ascultă, de aceea aceasta va căuta să încheie cât mai repede conversaţia; este caracteristică celor care, în profesia lor, sunt obişnuiţi să dea ordine, să se facă totul aşa cum vor ei;
• Vocea foarte “moale” – este asociată frecvent cu ipocrizia şi cu dorinţa de a plăcea cu orice preţ;
• Vocea “joasă” – în general, există diverse motive pentru a vorbi cu o voce “joasă” – fie persoanele respective nu se simt în largul lor în grupuri mari de persoane, unde trebuie să vorbească, fie le lipseşte energia sau sunt “rănite” de viaţă, fie, în copilărie, li s-a spus mereu: “Nu mai face atâta gălăgie!”.

  

• Vocea foarte puternică – s-ar putea crede că o voce foarte puternică aparţine unei persoane sigure pe sine; în realitate, o asemenea voce vrea să atragă atenţia, să pară importantă sau ascunde frici (că nu este înţeleasă, că nu i se acordă atenţie etc.) sau maschează un acut sentiment de insecuritate;
• Vorbirea lentă – trădează preocuparea persoanei respective de a cântări fiecare cuvânt, din teama de a nu greşi sau, poate, vrea să atragă atenţia prin maniera de a vorbi, deşi efectul este exact invers celui scontat; vorbirea lentă poate indica şi o stare de oboseală sau de deprimare;
• Vorbirea rapidă – indică fie o fire colerică, fie teama de a nu plictisi auditoriul, fie nervozitate şi stres; se poate să fie şi o reminiscenţă din copilărie, dacă persoana respectivă a crescut într-o familie numeroasă, în care trebuia să spună repede ce are de spus, pentru a nu fi întreruptă;

  

• Vocea “înaltă”, sonoră – este specifică tinerilor; motivul pentru care o astfel de voce nu are succes pe plan profesional se explică, spun psihologii, prin faptul că este asociată cu infantilismul, cu imaturitatea; în afara factorilor genetici, vocea sonoră este reflexul unei stări emoţionale (bucurie, frică etc.);
• Vocea gravă – este agreabilă, asociindu-se cu maturitatea, autoritatea şi stabilitatea; o astfel de voce poate fi ïnnascută sau construită, pentru a părea mai interesantă;
• Vocea premeditat “senzuală” – este specifică celor care vor să seducă şi în acest fel; poate fi şi un indiciu al dorinţei de manipulare;
• Vocea plată, fără emoţie – poate ascunde o stimă de sine scăzută sau o indispoziţie, oboseală sau efortul de a masca o anume emoţie;
• Vocea nazală – dacă nu are o cauză fiziologică, este expresia dorinţei persoanei respective de a fi compătimită, de a-i învinovăţi pe ceilalţi pentru eşecurile personale, de a manipula.

10 aspecte mai puţin cunoscute despre vocea umană

• Nu există voci “frumoase”sau “urâte”, dar cele care ne plac, care ne emoţionează şi ne inspiră cel mai mult sunt ale persoanelor dragi. Dovadă este faptul că, într-un mediu zgomotos, cel mai uşor de identificat sunt vocile familiare. Vocea dobândeşte alte modulaţii când ne adresăm persoanelor pe care le iubim, iar interlocutorul are nevoie doar de două secunde pentru a înţelege acest lucru.
• Femeile preferă bărbaţii cu voce gravă (indiciu al puterii, al calităţii de lider), iar bărbaţii apreciază vocea feminină mai înaltă (specifică mignonelor şi celor cu o personalitate mai puţin pregnantă).
• Nu este nevoie ca cineva să ţipe pentru a se face auzit. Persoanele (bărbaţi şi femei) care vorbesc mai încet sunt considerate ca fiind mai atrăgătoare, pentru că par mai accesibile şi neagresive.

  

• Debitul verbal exagerat este caracteristic persoanelor timide sau celor care nu au suficientă încredere în forţele proprii, ca şi cum ar vrea să scape mai repede de lucrurile pe care le au de spus.
• Vocea umană este şi rezultatul unui context socio-cultural, al educaţiei, pentru că, la nivelul pronunţiei, al accentului, al ritmului vorbirii, învăţăm prin mimetism şi prin exerciţiu. Cel mai bine ştiu acest lucru actorii, cântăreţii, moderatorii Radio-TV.
• Vocea se schimbă odată cu vârsta, dar aceste schimbări sunt mai puţin perceptibile când avem grijă de vocea noastră, adică în condiţiile în care păstrăm echilibrul între ce şi cum spunem şi ceea ce simţim.
• O voce cu un accent străin provoacă spontan suspiciuni. Prejudecăţile au, desigur, un rol important în această percepţie, dar experimentele arată că şi creierul joacă un rol în acest sens, deoarece declanşează mecanisme de protecţie.
• Dacă două persoane îşi vorbesc cu accent diferit, fiecare va încerca, fără să conştientizeze, să imite accentul celuilalt, deoarece se creează impresia că, în acest mod, îl va înţelege mai bine.

  

• În medicina tradiţională chineză, gâtul este considerat “sediul” emoţiei. De aceea, pentru cei care îşi “pierd” vocea frecvent, acest fapt poate fi semnalul pentru existenţa unui conflict interior nerezolvat.
• Vocea maternă stimulează dezvoltarea cerebrală a copiilor născuţi prematur. Dacă un nou-născut recunoaşte mirosul mamei la 24 de ore de la naştere, vocea mamei îi este familiară încă din viaţa intrauterină. Cercetători de la Universitatea Wisconsin au demonstrat că influenţa vocii materne asupra copiilor rămâne foarte puternică şi la vârste mai mari, în sensul că linişteşte şi echilibrează în condiţii de stres, stimulează zonele cerebrale implicate în gestionarea emoţiilor, în conştiinţa de sine şi mecanismul recompensei.

Curiozităţi despre „amprenta noastră sonoră „

• Vocea umană, în comunicarea verbală, poate să atingă o intensitate de 60 decibeli, în timp ce un cântăreţ profesionist poate atinge 120 decibeli.
• Fiecare organ al corpului uman vibrează la frecvenţe specifice, corespunzătoare notelor muzicale; există, ca în muzică, diapazoane special concepute pentru armonizarea corpului, inclusiv pentru armonizarea dintre voce şi interioritatea noastră;
• Coardele vocale ale unui bărbat sunt mai lungi, dar vibrează de două ori mai puţin decât ale unei femei; coardele vocale ale unui copil au în jur de cinci milimetri, de aceea tipele lui pot fi foarte stridente;
• Cântăreţul şi compozitorul american Tim Storms are vocea cea mai gravă din lume; el deţine Guinness World Record, pentru nota cea mai joasă emisă de o voce umană şi pentru cea mai întinsă gamă vocală (opt octave);

• Despre cântăreaţa peruviană Yma Sumac (1922-2008) se spunea că avea un ambitus impresionant, de patru octave (întindere muzicală între cele mai grave note şi cele acute);
• O curiozitate în privinţa vocii umane o reprezintă “ventrilocii”, persoane care pot vorbi fără să mişte gura în mod vizibil, creând impresia că vorbesc “din burtă”;
• În anumite regiuni din Mongolia şi Tuva, există interpreţi care stăpânesc o tehnică muzicală care permite aceluiaşi solist să cânte simultan pe două voci (tehnică difonică);

• O tehnică muzicală frecventă în zonele din apropierea Munţilor Alpi o reprezintă “Jodeln”, un cântat fără text, numai cu silabe („io-la-la-ri-ti”), schimbându-se rapid registrele între vocea de piep şi cea de cap (în falset).

Aşadar, vocea umană, ca amprentă a personalităţii, este expresia istoriei noastre personale. Vocea, in evoluţia omului, a contribuit esenţial la dezvoltarea inteligenţei şi a gândirii. Nimeni nu trebuie să fie preocupat să-şi “schimbe” vocea, ci să-şi “găsească” adevărata voce, care să fie în acord cu eul interior, o voce pe care să o cultive, fiind atent întotdeauna la dicţie, la ritm, la tonalitate. “Vocea nu înşală, chiar dacă vorbele pot înşela uneori”, spunea scriitorul francez Andre Suares.