Wikenigma – fapte şi fenomene misterioase, pe care ştiinţa nu le poate explica încă

Wikenigma este un “site web editabil de utilizator” (wiki), conceput după modelul Wikipedia, în care sunt consemnate fapte, fenomene misterioase, pentru care ştiinţa încă nu a găsit explicaţii şi care are ca scop “documentarea lacunelor fundamentale în cunoştinţele umane”, un fel de “compendiu al necunoscutelor cunoscute”, cum se precizează pe prima pagină a site-ului.

Ideea pentru care pledează Wikenigma este de a promova interesul pentru cercetarea științifică. Nu oferă răspunsuri decât in limita a ceea ce se ştie/ intuieşte, dar ridică întrebări. “Dacă vrem să rezolvăm o problemă pe care nu am rezolvat-o niciodată până acum, trebuie să lăsăm ușa necunoscutului întredeschisă”, spunea, la jumătatea secolului trecut, fizicianul american Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel.

Trăim astăzi într-o epocă în care accesul la informaţie, prin intermediul Internetului, este excepţional, dar cu cât aflam mai mult, cu atât, poate, înţelegem cât de puţine ştim. Iată câteva aspecte/ teme înregistrate pe Wikenigma, unele care ţin de domenii fundamentale ale cunoaşterii, altele care par banale (şi totuşi, neelucidate):

Râsul şi plânsul sunt specifice omului? Cum au apărut şi care este funcţia acestor manifestări?

Râsul şi plânsul sunt manifestări umane atât de fireşti, spontane, încât rareori sau deloc ne punem întrebări în legătură cu mecanismele care le provoacă şi despre rostul acestora.

În general, originea râsului și plânsului este atribuită evoluției umane și faptului că suntem ființe sociale, capabile de procese mentale şi emoţionale complexe. Râsul este un răspuns natural la stimuli care provoacă bucurie, umor sau surpriză şi are multiple roluri sociale, precum crearea unor conexiuni cu ceilalți, reducerea tensiunii sociale și eliberarea de stres.

Plânsul, pe de altă parte, este o reacție emoțională care apare în situații de tristețe, durere sau suferință. Plânsul servește ca o formă de comunicare non-verbală, exprimându-ne vulnerabilitatea și prin care solicităm indirect sprijin sau consolare din partea celor din jur.

Cu toate acestea, nu ştim ce funcții biologice induc râsul, iar un cunoscut neurobiolog, Martin Giurfa, sublinia că râsul şi plânsul sunt foarte greu de “obiectivat” din punct de vedere ştiinţific. Dincolo de constatarea că este vorba de trăiri foarte subiective, din perspectiva proceselor fiziologice este foarte dificil să se explice sentimentele.

În plus, Wikenigma ridică întrebări şi în privinţa “umorului”, recunoscut de către filosofi, antropologi, psihologi etc. ca fiind “cel mai complex atribut cognitiv al omenirii”, iar în privinţa plânsului, afirmaţia că omul este singurul care plânge pe un fond emoţional este deja pusă sub semnul întrebării.

Animale care râd şi plâng

Cercetări mai noi arată că multe animale au aceleaşi emoţii primare ca şi noi – simt iubire, altruism, bucurie, tristeţe etc., pot “plânge” sau “râde”. Râsul a fost observat la primatele superioare, cum ar fi maimuțele și cimpanzeii, cărora le servește ca o formă de comunicare socială și de exprimare a bucuriei sau amuzamentului.

Elefanţii, unele dintre cele mai “empatice” animale, au excepţionale capacităţi de comunicare, “simt” durere când unul dintre ei suferă sau moare, manifestă “recunoştinţă” şi “duioşie” faţă de oamenii care le-au făcut un bine.

Delfinii pot “gândi” în perspectivă şi “plâng” atunci când suferă, aşa cum şi câinii “plâng” în felul lor, cu scâncete şi vaiete, sau au lacrimi de bucurie când îşi reîntâlnesc stăpânii.

Cântecele balenelor – un mister pe care Wikenigma îl readuce în atenţia publicului

Studii recente arată că balenele cu cocoașă, din sudul Oceanului Pacific, de pe coasta de est a Australiei, până în Polinezia Franceză și până la zonele de împerechere din largul coastei Ecuadorului, adică pe o distanţă de peste 14 000 de kilometri, comunică prin cântece specifice “la fel de complexe precum jazzul”.

Fiecare populaţie de balene are sonorităţi unice, prin care le “informează” pe celelalte şi care exprimă “starea lor de spirit”. La anumite intervale de timp, ca și în perioadele de reproducere, un grup de balene poate cunoaște o „revoluție muzicală” – cântecele se schimbă, precum și intonația lor.

Cercetătorii au observat, de exemplu, că anumite “cântece” auzite în 2018, lângă Ecuador, au fost identice cu altele, înregistrate între 2016 și 2018, în Polinezia Franceză, unele dintre aceste “teme muzicale” (sunete repetitive, la frecvențe diferite) fiind deja auzite în 2011, pe coastele australiene.

În timp, cântecul unei balene se schimbă – o notă care, inițial, și-a crescut frecvența devine, pe măsură ce melodiile progresează, o notă constantă, o altă notă poate deveni mai joasă s.a.m.d. Un studiu, bazat pe înregistrări făcute de-a lungul a 19 ani, a arătat că sunetul balenelor nu „dă înapoi” niciodată – un cântec care a evoluat continuă să evolueze, iar cântecele vechi nu se mai rostesc niciodată.

Dincolo de înregistrări şi de constatarea că aproape toate speciile de balene folosesc “cântecul” pentru a comunica (despre hrană, despre pericole, în perioada de împerechere etc.), alte lucruri nu se cunosc despre această manifestare a cetaceelor, al căror glas se auzea, probabil, în timpurile vechi, de la un capăt la altul al planetei.

O întrebare lansată de Wikenigma despre inteligenţa umană

Deşi despre potenţialul minţii umane şi despre felul în care a evoluat inteligenţa omului, de-a lungul timpului, s-a scris enorm şi s-au formulat nenumărate teorii, există încă multe necunoscute. Indubitabil, structura cea mai complexă, din universul pe care îl cunoaştem noi, este creierul uman, iar inteligenţa este extraordinara capacitate cognitivă, asociată cu abilitatea de a gândi, a înțelege, a învăța, a rezolva probleme și de a adapta comportamentul în funcție de situații noi, într-o continuă dinamică. Este o formă de competență mentală care implică abilități precum raționamentul, judecata, abstractizarea, învățarea, memoria, creativitatea.

Inteligența este adesea evaluată și măsurată utilizând instrumente și teste de inteligență, cum ar fi testele IQ. Cu toate acestea, există multiple forme de inteligență și măsurarea poate fi subiectivă și limitată.

Teorii mai vechi şi mai noi despre inteligenţa umană

Când este vorba despre originea inteligenţei umane, mai multe teorii îşi dispută valabilitatea:

• Evoluția biologică – această teorie se bazează pe faptul că inteligența umană a evoluat treptat de-a lungul milioanelor de ani, odată cu dezvoltarea creierului uman. Capacitatea noastră de a gândi abstract, de a rezolva probleme complexe și de a comunica s-a dezvoltat pe măsură ce specia umană s-a adaptat la mediu și a transmis aceste abilități prin moștenire genetică.
• Teoria cognitivă pune accentul pe procesele cognitive și pe dezvoltarea abilităților mentale care stau la baza inteligenței umane. Potrivit acestei teorii, inteligența umană este rezultatul funcționării creierului și al modului în care acesta procesează informația, rezolvă probleme și învață.
• Teoria socio-culturală evidențiază importanța factorilor sociali și culturali în dezvoltarea inteligenței umane. Teoria susține că interacțiunea cu alți oameni, transmiterea cunoștințelor și a valorilor culturale, accesul la resurse educaționale și sociale contribuie la dezvoltarea și expresia inteligenței umane.
• Teoria neuroștiințifică se concentrează asupra studiului creierului uman și a funcționării sale, pentru a înțelege originea inteligenței. Cercetările în neuroștiințe încearcă să identifice conexiunile și structurile cerebrale implicate în procesele cognitive superioare și să le asocieze cu inteligența umană.

Având în vedere studii recente, Wikenigma aduce în atenţie o teorie a epocii noastre, potrivit căreia genele legate de inteligență sunt localizate predominant pe cromozomul X, cu implicația că o proporție semnificativă de inteligență este transmisă descendenților masculini din partea maternă și descendenților feminini din oricare (sau ambele) – din partea maternă și paternă.

Nu există nicio explicație certă cu privire la motivul pentru care cromozomul X pare să poarte mai multe gene legate de inteligență. De asemenea, nu există un acord cu privire la cât de importanți ar putea fi factorii genetici.

De ce ne înroşim la faţă fără a putea controla o astfel de reacţie?

Se întâmplă (în cazul unor persoane, frecvent) ca o emoţie, o stare de stres, de jenă, ruşine, nervozitate, nesiguranţă etc. să provoace înroşirea bruscă a feţei – un mecanism fiziologic generat de stimularea glandelor suprarenale, care eliberează adrenalină, având ca urmare dilatarea vaselor de sânge ale feței și gâtului.

Celebrul scriitor Marck Twain, observa că: “Omul este singurul animal care roșește și singurul care are motive întemeiate să o facă”.

Charles Darwin a fost și el fascinat de acest fenomen, pe care-l considera “cea mai specială și mai umană dintre toate expresiile”. În studiul întitulat “The Expression of the Emotions in Man and Animals”, constata cu surprindere că, cel mai devreme, copiii încep să roșească după vârsta de 3 ani, deşi caracteristicile fizice sunt în vigoare încă de la naștere, dar abia mai târziu apare capacitatea emoțională de a roși.

Este evident că “înroşirea” este un semn de vulnerabilitate, care scoate la iveală o reacție emoțională foarte intimă, pe care oricine ar vrea să o ascundă. Iar dacă explicaţia ştiinţifică face trimitere la secreţia de adrenalină, necunoscute rămân mecanismele subtile care preced această manifestare.

Wikenigma – “etimologii pierdute”

O secţiune distinctă, în Wikenigma, este consacrată “etimologiilor pierdute” sau necunoscute. De exemplu, în cazul cuvântului “pinguin” (în limba română, din franţuzescul “pingouin”), originea termenului este incertă. Se presupune că ar proveni din neerlandeză (limbă vorbită de olandezi și de flamanzi) – din “pen” (cap) şi “gwyn” (alb), deşi pinguinii nu au capete albe, sau din latinescul “pinguis”(„gras”).

În mod similar, Wikenigma propune spre cercetare şi originea cuvântului “abracadabra”, despre care există mai multe variante – unii lingvişti consideră că “abracadabra” a fost, iniţial, un termen utilizat în Cabala (școală de gândire ezoterică, având originea în iudaism), provenit din abrevierea cuvintelor ebraice Ab (Tată), Ben (Fiu), Ruah a Cadish (Sfântul Duh). Alţii cred că ar proveni tot din ebraică, dar din “abreg ad hābra” (“trimite trăsnetul tău până la moarte”).

În secolul al II-lea i.Hr., înţeleptul roman Quintus Sammonicus Serenus, în cartea sa, “Liber Medicinalis”, foloseşte termenul “abracadabra” ca o formulă magică, inscripţionată pe talismanele pe care ar fi trebuit să le poarte bolnavii sau cei atinşi de vrăji.

Alte articole de pe Wikenigma, din categoria “Etimologii pierdute”, sunt consacrate unor cuvinte precum: “câine”, “băiat”, “mafie”, “complot”, “goeletă” etc., aşa cum sunt aduse în prim plan si alte domenii de interes pentru cercetarea ştiinţifică – istorie, ştiinţele Pământului, “ştiinţele vieţii”, filosofie, psihologie etc.