Zona de incertitudine din creier (ZI) este un concept din neuroştiinte, descris şi numit aşa, pentru prima dată, în urmă cu aproape un secol şi jumătate, de către neuroanatomistul şi psihiatrul elveţian Auguste Henri Forel – “o zonă despre care nu se poate spune nimic sigur”, explica, la vremea respectivă, specialistul elveţian.
Mult timp, subiectul a fost abandonat, revenind însă în actualitate, la acest început de secol XXI, graţie progreselor în medicină şi tehnologie, când încă se caută răspunsuri despre această regiune “misterioasă” a creierului, extrem de complexă, implicată, se pare, în procese cheie, care asigură funcţionarea minţii noastre.
Creierul uman este un organ formidabil, cea mai complexă structură din universul pe care-l cunoaştem – cu o greutate de aproximativ 1,4 kilograme (2% din greutatea corpului), are peste 85 de miliarde de neuroni (aproape jumătate din numărul de stele din Calea Lactee), legaţi între ei printr-un număr impresionant de sinapse (de ordinul trilioanelor). Creierului îi datorăm conştiinţa existenţei noastre şi inteligenţa care ne deosebeşte de toate celelalte fiinţe.
Ce este “zona de incertitudine din creier”?
Zona de incertitudine din creier, a cărei existenţă este acceptată astăzi de lumea ştiinţifică, dar foarte puţin studiată, pare a fi, după cum spun cercetătorii implicaţi în desfăşurarea unor experimente pe această temă, un fel de “bandă” de materie cenuşie, din zona centrală a creierului, foarte subţire “un fel de frunză de neuroni care se întinde între talamus și hipotalamus” (cum o descrie dr. Huizhong Tao, profesor de neuroștiințe şi fiziologie, la Universitatea California de Sud).
Se presupune că respectiva “bandă” de materie cenuşie conţine minimum patru subregiuni responsabile cu memoria, învăţarea, somnul, reglarea durerii şi că ar putea avea implicaţii în găsirea unor remedii pentru boala Parkinson, pentru anxietate, pierderea memoriei, dar încă nu se cunosc mecanismele de funcţionare şi de conexiune cu alte zone ale creierului.
Se ştie doar că zona de incertitudine comunică în mod constant cu toți centrii circuitelor neuronale şi că are o legătură specială cu neocortexul, care reprezintă 90% din scoarţa cerebrală şi este cea mai evoluată şi dezvoltată parte a creierului uman (interpretează informaţiile primite prin simţuri, gestionează limbajul, raţionamentul, luarea deciziilor, mişcările voluntare, stocarea amintirilor pe termen lung etc.). Primele cercetări arată, de asemenea, că “zona de incertitudine a creierului” are o compoziţie chimică mai complexă decât restul creierului şi se conectează cu toţi centrii nervoşi ai creierului.
S-a mai constatat (potrivit cercetărilor făcute la Universitatea Ludwig Maximilian, din München) că zona de incertitudine din creier are rol în învăţare, memorie etc., nu prin excitarea unor neuroni, ci prin inhibarea unor conexiuni neuronale, ca într-un sistem de semafoare care se coordonează pentru a bloca traficul pe anumite trasee şi a permite o fluidizare pe altele.
Neuronii curiozităţii
Neuronii curiozității (numiţi astfel în articole recente și de popularizare științifică) se referă la celule și circuite cerebrale specializate din zonele corticale şi din alte zone (Cortexul cingulat anterior/ ACC – detectorul de “nu știu”, cortexul prefrontal, care decide direcția curiozității) şi (s-a descoperit acum) în special din zona de incertitudine din creier – care se activează când vrei să știi ceva şi stimulează comportamentele de culegere a informațiilor, căutarea noutăţilor, explorarea.
Legătura dintre neuronii curiozităţii şi zona de incertitudine din creier a fost descoperită în cadrul experimentelor recente cu şoareci, de către o echipă de cercetători de la CNRS (Centrul Francez de Cercetări Ştiinţifice), iar datele au fost completate de cercetători de la Institutul de Neuroștiințe din Amsterdam, Olanda, care au arătat că “zona de incertitudine” se activează de îndată ce animalul explorează în detaliu un obiect sau un alt şoarece. “Această regiune profundă a creierului – sublinia coordonatorul experimentului, Etienne Coutureau – este extrem de conservată la mamifere, atât în structura sa, cât și în conexiunile sale cu restul creierului și, prin urmare, trebuie să aibă un echivalent la oameni”.
Neuronii curiozităţii sunt neuronii dopaminergici, denumiţi aşa deoarece eliberează dopamină (hormonul fericirii) nu doar pentru plăcere, ci pentru anticiparea cunoașterii. S-a observat că dopamina crește chiar înainte să afli răspunsul, nu doar după.
Când ești curios, hipocampul devine mai receptiv, informațiile noi se fixează mai bine – înveți mult mai eficient când ești curios decât atunci când ești obligat. Studiile recente mai arată că o curiozitate autentică activează aceleași circuite ca recompensă (dar fără să fie nevoie de mâncare, bani sau validare socială). Practic, cunoașterea este tratată de creier ca o recompensă biologică.
Fascinant este şi faptul că starea de curiozitate reduce anxietatea, îmbunătățește memoria pe termen lung, nu se epuizează prin satisfacere, ci se auto-amplifică.
“Zona de incertitudine a creierului”, într-un sens mai larg, din perspectiva psihologică
Într-un sens mai larg, din perspectivă psihologică, expresia “ zona de incertitudine a creierului” se foloseşte, mai degrabă, ca o metaforă, referindu-se nu la o structură anatomică (precum în studiile recente din neurostiinte), ci la starea în care creierul se confruntă cu ambiguitate, lipsă de informații sau conflicte între opțiuni. Este împrejurarea în care creierul spune “nu știu sigur ce urmează”.
Când suntem în incertitudine, sunt implicate mai multe zone din creier – cortexul prefrontal (ia decizii, analizează opțiuni, planifică), de asemenea, cortexul cingulat anterior (detectează conflicte, erori, ambiguitate), amigdala (reacționează emoțional – anxietate, teamă când nu avem control). Aceste zone “lucrează mai intens” când nu știm care alegere e mai bună, când informațiile sunt incomplete, când rezultatul e important pentru noi.
Este o stare inconfortabilă, deoarece creierul “urăște” incertitudinea. Din punct de vedere evolutiv, certitudinea înseamnă siguranţă, incertitudinea, posibil pericol. De aceea pot apărea anxietate, ruminație (frământare, gânduri obsesive), dorința de a lua rapid o decizie, chiar una proastă, doar ca să scăpăm de disconfort.
Partea interesantă (și bună) este că această “zonă” este și locul învăţării, al creativităţii, al schimbării. În momentele de incertitudine, creierul devine mai flexibil, apar idei noi, se pot forma conexiuni neuronale mai complexe.
Nenumărate incertitudini despre “zona de incertitudine” a creierului nostru…
S-ar putea ca atunci când cercetările vor avansa şi se vor şti mai multe şi despre “banda” de materie cenuşie, din zona centrală a creierului, care este în legătură cu mai toate subregiunile – cele responsabile cu învăţarea, memoria, formarea amintirilor, conştiinţa etc. – să se ajungă la o înţelegere mai clară a mecanismelor care ne guvernează comportamentul, modul de a reacţiona în raport cu realitatea interioară şi cea exterioară.
În acelaşi timp, se vor deschide, probabil, noi drumuri când se va decripta “misterul cuantic”, când se va şti ce înseamnă procesele cuantice care au loc în microtubulii neuronali şi, poate, se va găsi şi un răspuns la întrebarea: cum este posibil ca materia concretă, formată din atomi, să genereze gânduri, sentimente, idei, conştiinţă, subiectivitate, ceva “trăit” în mod propriu şi original?
