15 filme clasice pe care toată lumea ar trebui să le vadă – sunt doar câteva sugestii, mai ales pentru cei care înţeleg cinematografia nu doar ca divertisment, ci ca pe o formă de artă, “a şaptea artă”, aşa cum a numit-o, în 1911, pentru prima dată, scriitorul, filosoful şi criticul de artă Ricciotto Canudo, într-un “Eseu despre cinematografie”.
Astăzi, trăim într-o realitate extrem de dinamică, adeseori nici nu ne mai dăm seama sau nu mai avem timp să ne gândim la felul în care audio-vizualul, în general, prin avalanşa de informaţii, ştiri, divertisment, ne perverteşte spiritul critic şi raţionalitatea, lectura unei cărţi tinde să devină un “privilegiu”, iar când se iveşte răgazul pentru un film, probabil că cei mai mulţi se uită la ce se “nimereşte”.
De la data de 28 decembrie 1895, când fraţii Lumiere au organizat prima proiecţie cinematografică plătită (un franc biletul), la Grand Cafe, din Paris, şi la care au asistat 33 de spectatori, şi până în prezent, cinematografia a înregistrat o evoluţie spectaculoasă, transformându-se într-o veritabilă industrie.
De ce ne fascinează filmul?
De ce ne fascinează filmul? Probabil pentru că, într-un timp scurt, dar dens, ne oferă o oglindă a lumii reale sau, dimpotrivă, imaginea unor lumi posibile, complet diferite, pentru că prezintă experienţe de viaţă semnificative, pentru că, insesizabil, ajută la autocunoaştere, pentru că inspiră, pentru că, frecvent, filmele sunt mai uşor de înţeles decât cărţile, pentru că arată un chip al lumii care nu ar putea fi perceput niciodată fără artă.
Ne fascinează pentru că au un rol catharctic (eliberare de propriile pasiuni, temeri, emoţii, prin participare intensă la trăirea estetică), atunci când actorii sunt atât de talentaţi, scenariul atât de bun, efectele artistice atât de bine dozate, încât să-l facă pe spectator să trăiască afectiv atât de puternic, încât orice judecată intelectuală să fie “epuizată” şi abandonată în favoarea “poveştii” care se derulează în faţa ochilor.
Pentru timpul pe care ne decidem să-l acordăm vizionării unui film, iată 15 filme clasice, care nu ar trebui ignorate, pentru că au intrat deja în categoria capodoperelor cinematografice, se află în toate topurile celor mai bune filme din toate timpurile, întocmite de criticii de film sau de regizori remarcabili:
15 filme clasice – “Cetăţeanul Kane”, regia Orson Welles
Cetăţeanul Kane (“Citizen Kane”) este un film de referinţă în cinematografia mondială, lansat în 1941, primul dintr-o lungă serie de producţii cinematografice ale celebrului regizor, scenarist şi actor american Orson Welles.
Nominalizat la nouă categorii ale Premiului Oscar, “Cetăţeanul Kane”, în care regizorul Orson Welles interpretează şi rolul principal, a atras atenţia nu numai prin povestea pe care o spune (parţial inspirată din viaţa lui Orson Welles, parţial din destinul omului de afaceri american, magnat al presei scrise, William Randolph Hearst), ci şi printr-o serie de inovaţii legate de tehnica cinematografică, rămase de referinţă în cea de-a şaptea artă.
Aproape toată naraţiunea filmului este alcătuită din flashback-uri care se acumulează pe măsură ce un reporter încearcă, întâlnindu-i pe toți cei care l-au cunoscut pe Kane, prieteni și asociați, să descifreze misterul cuvântului rostit de magnat înainte de a muri: ”Rosebud” (“boboc de trandafir”).
Un critic de film francez, Andre Bazin, sublinia că ceea ce fascinează în filmul lui Orson Welles este forţa naraţiunii cinematografice – “spectatorul vrea să ştie şi el, ca şi reporterul, la ce se referă “Rosebud”, urmăreşte pas cu pas, cu sufletul la gură, ancheta, este ca şi cum s-ar crea instantaneu o relaţie confidenţială intre cel care priveşte şi actori”.
15 filme clasice – “Dictatorul”, regia Charlie Chaplin
Lansat în octombrie 1940, “Dictatorul” (“The Great Dictator”), regizat de Charlie Chaplin, unul dintre cei mai mari artişti ai secolului al XX-lea, care interpretează două roluri (dictatorul Tomaniei și bărbierul evreu), este o satiră la adresa nazismului şi a lui Adolf Hitler. Este primul film “vorbit” al lui Charlie Chaplin, care declara ulterior că, probabil, nu ar fi putut face vreodată acest film, dacă ar fi ştiut, atunci, în 1939, când au început filmările, adevărata amploare a ororilor din lagărele de concentrare naziste.
Într-o carte intitulată “My Father, Charlie Chaplin”, fiul actorului spune că tatăl său era “bântuit” de faptul că el, Chaplin, şi Hitler se născuseră la doar câteva zile diferenţă, în aprilie 1889, amândoi biruiseră sărăcia, evident, în moduri diferite: “Tata nu se putea gândi niciodată la Hitler fără un fior, jumătate de groază, jumătate de fascinație.„Gândește-te”, spunea el neliniştit, „el e nebunul, eu sunt comediantul. Dar ar fi putut fi invers”.
“Fiecare (Chaplin şi Hitler) – sublinia şi biograful actorului, David Robinson – a exprimat, în felul său, ideile, sentimentele, aspirațiile a milioane de cetățeni care, trăgând diavolul de coadă, se trezesc zdrobiți între pietrele de moară superioare și inferioare ale societății […]. Fiecare este o reflectare a aceleiași realități – dificultățile unui „om mic” în societatea modernă. Fiecare este o oglindă deformatoare, una pentru bine, cealaltă pentru răul absolut”.
Discursul din finalul filmului “Dictatorul” – „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric şi estetic”
Chaplin a petrecut câteva luni pregătind și rescriind discursul de la sfârșitul filmului, în care frizerul evreu, care a fost confundat cu Dictatorul, face apel la pace. Acest discurs, ca şi filmul, în întregime, sunt păstrate în “Biblioteca Congresului pentru conservare”, în “Registrul Național de Film” al Statelor Unite, ca fiind „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric şi estetic”. Iar cuvintele lui Chaplin sunt valabile, din nefericire, și astăzi, așa cum erau în contextul socio-politic din 1940:
“Eu le spun tuturor celor care mă aud: Nu deznădăjduiți! Nenorocirea care este asupra noastră este doar produsul efemer al lăcomiei, al amărăciunii celor cărora le este frică de progresul pe care îl face Umanitatea. Dar ura va dispărea în cele din urmă și dictatorii vor muri, iar puterea pe care au luat-o de la popoare va reveni popoarelor. Și atât timp cât oamenii mor, libertatea nu poate pieri. Soldaților, nu vă dăruiți acestor brute, celor care vă disprețuiesc și vă înrobesc, va înregimentează viața și vă spun ce să faceți, ce să gândiți și să simțiți, care vă direcționează, vă manevrează, vă folosesc drept carne de tun și vă tratează ca pe vite.
Nu vă dați viața acestor ființe inumane, acestor oameni-mașină cu creier-mașină și inimi-mașină. Nu sunteți mașini! Nu sunteți sclavi! Sunteți bărbați, bărbați cu toată dragostea din lume în inima voastră. Să nu aveţi ură, doar cei cărora le lipsește iubirea și umanitatea urăsc. Soldaţi! nu luptaţi pentru sclavie, ci pentru libertate!Trebuie să luptăm pentru a elibera lumea, pentru a aboli granițele și barierele rasiale, pentru a pune capăt lăcomiei, urii și intoleranței. Trebuie să luptăm pentru a construi o lume a rațiunii, o lume în care știința și progresul vor duce la fericirea tuturor. Soldaţi, în numele Democraţiei, să ne unim!”.
15 filme clasice – “Vertigo” (“Ameţeala”), regia Alfred Hitchcock
Cold Sweats (“Transpiraţii reci”), cu titlul original, “Vertigo” (“Ameţeala”), este un film din 1958, în regia lui Alfred Hitchcock, englez de origine, stabilit în SUA, considerat, conform unui clasament din 2007, al criticilor de film, cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, fără de care cinematografia modernă ar fi arătat cu totul altfel, mult mai săracă.
Maestru al suspansului, în thrillerele sale, a adus mereu în faţa publicului imaginea “inocentului” persecutat de frică, vinovăţie, pierderea identităţii etc. “Cold Sweats” este, aşa cum însuşi regizorul spunea, “o poveste de dragoste într-o atmosferă ciudată”, în care protagonist este un fost anchetator de poliție care suferă de acrofobie (frica de locuri înalte) și care devine treptat obsedat de o tânără misterioasă.
Foarte cunoscute şi valoroase sunt şi ale filme regizate de Alfred Hitchcock, precum: “Păsările”, “Psycho”, “Spellbound” (“Fascinaţie”), cu Ingrid Bergman şi Gregory Peck, în rolurile principale, “Rear Window” (“În spatele ferestrei”), “Shadow of a Doubt” (“Îndoiala”), filmul favorit al lui Hitchcock, “North by Northwest” (“La nord, prin nord-vest”) etc.
“Zbor deasupra unui cuib de cuci”, regia Milos Forman
Din lista celor 15 filme clasice nu poate să lipsească “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (“One Flew over The Cuckoo’s Nest”), un film american din 1979, regizat de Milos Forman, o transpunere cinematografică a romanului cu acelaşi titlu al scriitorului american Ken Kesey.
Cu Jack Nicholson în rolul principal, filmul a obţinut cinci Premii Oscar (Cel mai bun film, Cel mai bun actor, Cea mai bună actriță, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu), o performanţă egalată abia în 1991, de filmul “Tăcerea mieilor”.
Toate filmările au avut loc în spitalul Salem, Oregon, SUA, întreaga acţiune desfăşurându-se în acest spaţiu, în jurul personajului principal, un criminal recidivist, ce are de ispășit o pedeapsă scurtă, pentru o acuzație de viol, şi care este transferat într-un spital de boli mintale, el sperând, în felul acesta, să evite închisoarea. Lucrurile se complică însă şi iau o turnură imprevizibilă. Titlul derivă dintr-o poezie populară pentru copii şi, în plan simbolic, are legătură cu finalul filmului.
“Pădurea de mesteceni” – regia Andrzej Wajda
Pădurea de mesteceni (1970), filmul regizat de polonezul Andrzej Wajda, laureat al Premiului Oscar de Onoare, în 1999, este o ecranizare după nuvela omonimă a scriitorului Jarosław Leon Iwaszkiewicz (pseudonim Eleuter).
Iubirea şi moartea sunt temele principale ale filmului, surprinse cu multă subtilitate şi profunzime psihologică de regizor. De altfel, Andrzej Wajda este remarcabil prin felul în care creează, în filmele sale, adevărate metafore (“deoarece un film trebuie să urmărească să fie o reprezentare metaforică și condensată”, spunea acesta), şi prin felul în care exploatează simbolurile vizuale, “pădurea de mesteceni” fiind unul dintre acestea.
Dintre filmele lui Andrzej Wajda, remarcabile sunt şi “Cenuşă şi diamant”, “Fermecătorii inocenţi”, “Dirijorul”, “Omul de fier”, oricare dintre ele putând figura pe lista “15 filme clasice pe care toată lumea ar trebui să le vadă”.
“Tokyo Story” – regia Yasujiro Ozu
Tokyo Story (1953) este apreciat de către mulţi critici de specialitate ca fiind “cel mai bun film al tuturor timpurilor” şi, indiscutabil, capodopera regizorului japonez Yasujiro Ozu.
Folosindu-se de pretextul unei călătorii făcute de un cuplu de pensionari la Tokyo, pentru a-şi vizita copiii, filmul aduce în atenţia publicului teme general umane, care ţin de relaţia părinţi – copii, de înstrăinare, egoism, umilinţă, tristeţi, despre felul în care timpul, lumea pot altera condiţia umană. La acestea se adaugă o tehnică cinematografică excepţională, prin care sunt surprinse şi dozate emoţiile.
15 filme clasice – “Clanul sicilienilor”, regia Henri Verneuil
Clanul sicilienilor, în regia lui Henri Verneuil, este un film poliţist, din 1969, care s-a bucurat de un excepţional succes, mai ales datorită distribuţiei (în rolurile principale, Jean Gabin, Lino Ventura și Alain Delon) şi muzicii lui Ennio Morricone, cel care a compus coloana sonoră pentru mai mult de 500 de filme.
Un clan mafiot sicilian, acţiune dinamică, jafuri, intrigi, răsturnări de situaţie, aventuri, filmul are toate ingredientele genului, jocul personajelor este impecabil şi, la jumătate de secol de la lansare, nu a pierdut nimic din valoare.
“Naşul” (“The Godfather”) – regia Francis Coppola
La numai trei ani de la lansarea “Clanului sicilienilor”, peste ocean, în SUA, Francis Coppola, unul dintre cei mai cunoscuţi regizori şi producători, lansa filmul “Naşul” (“The Godfather”), adaptare după romanul cu acelaşi titlu al lui Mario Puzo, scriitor şi scenarist italo-american, cunoscut mai ales pentru scrierile sale despre mafie.
Filmul regizat de Coppola prezintă viaţa familiei de mafioţi Corleone, cu o distribuţie de excepţie, aşa cum făcuse şi Verneuil, în “Clanul sicilienilor”. De această dată, în rolurile principale au fost distribuiţi Marlon Brando, Al Pacino, James Caan, Robert Duvall, Diane Keaton. Filmul a primit trei Premii Oscar şi cinci Globuri de aur.
“Cinema Paradiso” – regia Giuseppe Tornatore
Cinema Paradiso (1988) merită un loc într-un top “15 filme clasice pe care toată lumea ar trebui să le vadă”, nu numai pentru pentru felul în care sunt abordate tema prieteniei, nostalgia originilor, reconectarea cu trecutul, pe fundalul realităţilor din Italia anilor 1980, sau pentru felul în care este urmărită naşterea unei pasiuni pentru lumea magică a filmului, ci şi pentru că, indirect, prin povestea pe care o spune, este un omagiu adus cinematografiei.
“Cel bun, cel rău, cel urât” – regia Sergio Leone
Cel bun, cel rău, cel urât (“The Good, The Bad and the Ugly”), din 1966, în regia lui Sergio Leone, este un film emblematic pentru ceea ce americanii numesc “western spaghetti”/ “western italian”, pentru a-l deosebi de western-ul american şi pentru că, respectându-se caracteristicile genului, cu acțiune care se petrece, de obicei, în timpul colonizării vestului Statelor Unite, regia aparţine unui italian, Sergio Leone fondând, practic, o “şcoală” în acest sens.
Quentin Tarantino, celebru regizor, scenarist, actor, născut în SUA, dar într-o familie de italo-americani, considera că “Cel bun, cel rău, cel urât” este cel mai bun western european, mai mult, “cel mai bine regizat film al tuturor timpurilor”.
În plus, distribuţia, cu Clint Eastwood, Lee Van Cleef și Eli Wallach în rolurile principale (trei aventurieri complet diferiți, plecati într-o călătorie imposibilă, pentru găsirea unei comori), precum şi coloana sonoră asigurată de acelaşi uriaş Ennio Morricone au făcut ca filmul să se bucure de un succes enorm.
“Zorba Grecul” – regia Michael Cacoyannis
Zorba Grecul (1964), ecranizare a romanului omonim al scriitorului grec Nikos Kazantzakis, cu inconfundabilul Anthony Quinn, în rolul principal, la peste jumătate de veac de când a fost lansat, fascinează prin densitatea mesajului, concentrat în concepţia de viaţă a protagonistului: “omul trebuie să aibă un grăunte de nebunie, altfel nu îndrăznește să taie frânghia și să fie liber”.
Muzica lui Míkis Theodorakis, inspirată din folclorul grecesc, susţine perfect atmosfera filmului. De altfel, şi sirtaki-ul, dans popular grecesc, a devenit celebru în întreaga lume graţie filmului regizat de Michael Cacoyannis şi interpretării orchestrei lui Mikis Theodorakis.
“Totul despre Eva” – regia Joseph L. Mankiewicz
Lansat în 1950, filmul american “Totul despre Eva”, în regia lui Joseph L. Mankiewicz, a primit şase Premii Oscar, care se datorează atât scenariului, regiei, felului în care a fost surprinsă lumea spectacolului, cât şi interpretării de excepţie a actriţei din rolul principal, Bette Davis, renumită pentru talentul şi personalitatea ei artistică.
15 filme clasice – “Şoferul de taxi” (“Taxi Driver”), regia Martin Scorsese
Şoferul de taxi (“Taxi Driver”), din 1976, dedicat compozitorului Bernard Herrmann, care a terminat coloana sonoră a filmului cu doar câteva ore înainte de a se stinge din viaţă, a intrat în categoria filmelor clasice nu numai prin felul în care surprinde realitatea lumii americane, în New York-ul decadent al deceniului al optulea, al secolului trecut, ci şi prin interpretarea de excepţie a lui Robert de Niro şi a lui Jodie Foster.
Filmul a primit “Palme d’or” la festivalul de la Cannes şi patru nominalizări la Premiul Oscar şi a fost selectat, pentru conservare, de către Biblioteca Congresului SUA, alături de alte filme reprezentative, în Registrul Naţional al Filmului.
“Portocala mecanică” – regia Stanley Kubrick
Portocala mecanică (1971), ecranizare după romanul distopic cu acelaşi titlu al scriitorului englez Anthony Burgess, regizat de americanul Stanley Kubrick, este un film-manifest, cu patru nominalizări Oscar.
Acţiunea se desfăşoară într-un viitor nu prea îndepărtat, într-o societate dominată de subcultură şi violenţă. Într-o cronică dedicată filmului, în “Saturday Review”, se scria: “Portocala mecanică este o satiră socială care îşi propune să răspundă la întrebarea dacă psihologia comportamentală și condiționarea psihologică sunt noile arme periculoase pe care un guvern totalitar le poate folosi pentru a impune controale ample asupra cetățenilor și pentru a-i transforma în puțin mai mult decât niste roboți”.
Mulţi au interpretat fimul ca făcând trimitere la o societate comunistă sau socialistă, eşuată, motiv pentru care a fost interzis, în anii 1970 şi după aceea, în multe ţări, în funcţie de regimurile politice care se aflau la putere.
15 filme clasice – “Casablanca”
“Casablanca” (1942) este unul dintre cele 15 filme clasice, care nu ar trebui ignorat, măcar pentru distribuţia excepţională – în rolurile principale, Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman – pentru dialogurile şi muzica devenite celebre şi care-l situează şi astăzi în rândul celor mai bune filme ale secolului al XX-lea.
Este un film de dragoste, a cărui acţiune se desfăşoară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Casablanca, oraşul din Marocul controlat de Regimul de la Vichy (regimul politic al Franței din 1940, până în 1944).
În 1998, filmul “Casablanca”, într-un top – “100 de ani, 100 de filme” – se afla pe locul al doilea, după “Cetățeanul Kane”, iar în 2006, “Writers Guild of America” a votat scenariul filmului “Casablanca” drept cel mai bun din toate timpurile.
Nenumărate alte filme (unele realizate într-o perioadă mai apropiată de zilele noastre, în anii 1980, 1990) ar putea fi incluse pe această listă – 15 filme clasice pe care toată lumea ar trebui să le vadă – pentru că sunt reprezentative pentru “a şaptea artă”, pentru că au rezistat timpului, pentru că se leagă de numele unor regizori, scenarişti, actori a căror valoare a fost confirmată de timp.
Putem adăuga, in categoria filmelor “de văzut”, în funcţie de gust, de aşteptările pe care le avem de la o producţie cinematografică, dincolo de spectaculoasele (din punct de vedere tehnic) filme contemporane, şi titluri precum: “Oglinda” (regia Andrei Tarkovski), “La dolce vita” (regia Federico Fellini), “Grease” (cu John Travolta și Olivia Newton-John), “Titanic” (regia James Cameron, cu Leonardo DiCaprio și Kate Winsle), “Înapoi în viitor” (un SF regizat de Robert Zemeckis), “Underground” şi “Pisica albă, pisica neagră” (Black cat, White cât), în regia lui Emir Kusturica, “Tăcerea mieilor” (cu Anthony Hopkins şi Jodie Foster, în rolurile principale), “Propunere indecentă” (cu Robert Redford şi Demi Moore) etc.
http://www.youtube.com/watch?v=p_79XkFw8AY
